Obligatoriu maestru de şantier

Image result for building workers(Photo by Charles C. Ebbets, September 29, 1932)

 

Mă trezisem târziu şi până şi alarma ceasului ajunsese să se uite urât la mine. Mi-am sunat secretara, să se ocupe de prima clientă, nu avea decât să-i pună sugativa pe semnatură, palma fusese bătută, şi să decaleze următoarele două întâlniri. Prima dintre ele era cu un semizeu cu aparenţe înşelătoare, de grec. Îşi mâna cu calm şi fermitate calul troian, la mine în birou. Se aşeza întotdeauna pe colţul biroului, îşi desfăcea pe jumătate nodul de la cravată, de parcă abia ajunsese acasă şi-mi flutura pe sub nas contractul de 2 milioane de euro. Mă întrebasem adesea, pentru că eram deja în tratative de vreo şase luni, dacă nu se îndrăgostise cumva de biroul meu, căci, deşi îmi arunca lenjeria ochilor la spălat, nu se atinsese nici măcar de tivul fustei. Aş fi fost interesată de schimb, având în vedere că-şi ţinea logo-ul la 5 stele, mic dejun inclus, plus căpşuni înecate în şampanie la apus, în timp ce, aciuaţi în rutina ploii, englezii îşi beau, în tihnă, ceaiul. Îmi rămânea o oră întreagă de lenevit, în patul pe care-l împărţeam cu nişte gânduri care mă ironizau jucăuşe, obraznice, fără inel, după care mă dădeau de nevastă aburului de la duş şi-mi ascundeau faţa sub pudra de dimineaţă. Dacă în lumea musulmană soţul îşi ţine nevasta păzită de burka, în occident femeile se ascund de ele însele sub fondul de ten şi eticheta de la Dior – biensur, J’adore! M-am zăpăcit puţin, căci primăria oprise apa caldă şi duşul mi-a semnat, cu degete de gheaţă, actele de divorţ, aşa că n-am mai avut timp să suflu în cafea şi-am fript unica parte din mine care îmi lua mereu apărarea. Aveam să cânt peltic ‘agape mou’, ridicând cu lene de siestă piciorul şi şoldurile.
Deşi era o dimineaţă însorită, un vânt puternic îşi făcuse deja de cap cu fixativul meu şi-mi ridicase fusta peste genunchi şi jaboul pe faţă. Nu vedeam absolut nimic, dar auzeam fluierături din toate părţile, şi citate celebre, din filme de acţiune interzise minorilor. Nu era nevoie să îndepărtez dantela de pe ochi, ca să realizez că păşeam pe sub schele, într-un ţarc arheologic, unde erau curăţate de praf, înainte de a fi expuse lumii intregi, schelete de dinozauri dispăruţi, ridicând piramide unor oameni închipuiţi a fi zei.
Dacă fusta se dovedise îndărătnică în a se dezlipi de picioare, jaboul a protestat foarte puţin, când l-am pus, la păstrare, în buzunar, îi promisesem să-i arăt camera secretă a sertarului de la birou.
Sub ochii mei, unduind trufaş bormaşine, ciocane, ferăstraie, sub anonimatul ochelarilor de protecţie, pozau toţi James Bonzii din istoria cinematografiei. Care cu maieuri, gata să-şi facă harakiri pe tors, care cu pieptul acoperit de transpiraţie şi o pudră de păr argintată de soare. Nu ştiu cum făcuse Allah să găsească 70 de virgine pe cap de creier făcut praf, dar eu eram bine mersi, întreagă la minte şi primisem cadou, de la unicul zeu căruia îi ştiam numele – Dumnezeu tatăl – o ceată veselă de şantierişti, miracolul lui Moş Crăciun de pe strada Primăverii. Băieţi frumoşi, de toate vârstele râdeau în hohote, îmi făceau cu ochiul, se frecau languros unul de altul sau executau, la detaliu, mişcarea patentată de Michael Jackson. Nici nu ştiau ei ce însemna pentru o vegană declarată zaiafetul ăla cu smochine, curmale, struguri, banane, rahat turcesc şi aluat aromat cu apă de trandafiri! Aveau căşti de protecţie, de sub care ghiceam instalatori, şeful de şantier, arhitectul, tâmplari şi fierari betonişti.
Mi-am adus brusc aminte de întâlnirea cu numărul unu şi le-am trimis, la repezeală, bezele. Încă îmi mai răsunau în urechi chiotele de bucurie, când am închis după mine uşa biroului. Numărul unu mă invitase în sfârşit la masă şi în timp ce prefiguram profitul pe primele şase luni, un crac de pantalon mi s-a rezemat de şliţul fustei. Venise vremea semnăturilor.
Începând cu dimineaţa următoare, am hotărât să-mi schimb stilul de viaţă, cu unul sănătos. Mi-am achiziţionat echipament de firmă pentru jogging, căci pielea mea transpira artistic doar în Nike. Au urmat un şevalet, un cărbune şi niscaiva creioane colorate. Mă proţăpeam pe scăunelul meu pliant, în faţa benzii galbene ce delimita pericolul de viaţa tihnită şi-mi încercam mâna, în negru pe alb, schiţându-le feţele arse de trudă şi trupurile înfierbântate, de cai nărăvaşi. Cuvintele furau tonuri din curcubeu şi reverberau în aer şi nu trebuia decât să pun puţin suflet acolo unde inimile dădeau să se golească.
Făcusem cadou bătrânei care ştergea praful de pe birou colecţia mea de tigăi de inox, oricum nu le folosisem niciodată, am transformat debaraua în zonă de lucru, tapetând pereţii cu crochiuri în cărbune. Pe unele le coloram neglijent, dar numai puţin, numai pe fugă şi nu mai mult decât cu o umbră.
De câte ori închideau câte un şantier, băieţii mă invitau la petrecere. Coborau fluierând în realitate, strângând în braţe neveste şi râzând colorat la nu ştiu ce năzbâtii de copii. Roşeau neputincios la glume deocheate şi-şi ascundeau palmele asudate în buzunare. La prima întâlnire făcusem greşeala de a mă îmbrăca sumar – o rochie cu spatele gol, urmasem sfatul unei prietene: ”dacă ţi-a băgat pumnalul în inimă, înfige-i o ţâţă sub braţ!” – şi a trebuit să-i invit eu la dans, se încurcau în îndrăzneală.
De atunci viaţa m-a învăţat să port un guleraş de dantelă cu mine, în geantă. Ar fi fost de preferat un şal oriental, cu ciucuri şi bănuţi, dar nu orice fel de penel poate semna un afiş de expoziţie. Uneori e doar un joc.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s