Capricii

Picnic1

Când ziua îngână al nopţii ison,
o prinde de mână, o pierde în zbor,
păcatele lumii zvâcnesc din pământ,
frământându-i tăcerea, alintându-i cuvânt.

Te ridici din mine, te aşezi în genunchi,
rugăciune ţi-e gândul, înfigând în rărunchi
visul pur al tăcerii, fugărit azi de gloate,
care târâie vuiete scrijelite pe coate.

Îţi şterg palma de frunte, asudată povară,
mă împingi deoparte, nebunia mă doară,
lupţi cu puncte şi semne de mirare-ngrozite,
mă lovesc nişte virgule, depărtându-mi cuvinte.

Lumânarea aprinsă lasă umbre-n fereastră,
lacrimi de ceară peste dragostea noastră,
le închid în căuşul de palme arsura,
tu ne ierţi şi săruţi în uitare căldura.

Şi plouă cu îngeri peste tine, din noi,
harpa suspină în dansul copiilor goi,
închid uşa-n tine, plec în ziua ce-aşează
flori de câmp şi surâsuri peste faţa de masă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s