Capricii

Picnic1

Când ziua îngână al nopţii ison,
o prinde de mână, o pierde în zbor,
păcatele lumii zvâcnesc din pământ,
frământându-i tăcerea, alintându-i cuvânt.

Te ridici din mine, te aşezi în genunchi,
rugăciune ţi-e gândul, înfigând în rărunchi
visul pur al tăcerii, fugărit azi de gloate,
care târâie vuiete scrijelite pe coate.

Îţi şterg palma de frunte, asudată povară,
mă împingi deoparte, nebunia mă doară,
lupţi cu puncte şi semne de mirare-ngrozite,
mă lovesc nişte virgule, depărtându-mi cuvinte.

Lumânarea aprinsă lasă umbre-n fereastră,
lacrimi de ceară peste dragostea noastră,
le închid în căuşul de palme arsura,
tu ne ierţi şi săruţi în uitare căldura.

Şi plouă cu îngeri peste tine, din noi,
harpa suspină în dansul copiilor goi,
închid uşa-n tine, plec în ziua ce-aşează
flori de câmp şi surâsuri peste faţa de masă.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s