Nu mă explic

clock from Russia

Ce poţi spune despre explicaţie? Că a fost o fată frumoasă, studentă eminentă, că s-a îndrăgostit de tine, veşnic procuror, visând la avocatură şi faimă de telejurnal, şi că a murit prematur, la 21 de ani, răpusă de o boală nemiloasă. Mai avea atâtea de spus … Love story – povestea explicaţiilor ce mi-au ţinut viaţa în genunchi, când nu voiam decât să dansez sau poate doar să mă dezlebedesc de un lac Ceaikovski-an, în care nu ştiam să înot.
– Curvo!
N-am reuşit să-mi mai conving pleoapele să ascundă burtoşenia perplexităţii. Cu o ultimă zvâcnire de putere, m-am uitat înfricoşată în jur, să văd dacă nu începuse vreun marş al feministelor, pentru dreptul de a ne viola singure. Împingeam bolovani de cuvinte pe gură şi refuzau să se urnească, blocând intrarea în peşteră, şi era frig, şi era întuneric.
– Îţi pui sânii în vitrină. Ai preţ?
Aveam 18 ani, sâni obraznici şi îngrijorător de isteţi. Le aranjasem să stea o zi cu chirie într-un studio de maieu, cu flori de maceş agăţate de faţadă. E drept că, fiind o zi din cele care-i plac şi soarelui, nu trăsesem storurile, ar fi fost o constrângere inutilă, o drămuire a exuberanţei lor molipsitoare.
– E o vară teribilă. Cu atât am reuşit să particip la conversaţie. Patetic. După care mi-am luat ce cuvinte mai pierdusem prin încăpere şi-am plecat la mama natură, să plâng că aveam ţâţe şi era motiv de vrajbă în iubire.
Au urmat zile triste, tărăgănate de dor şi neputinţă, mă prefăceam în neîndurare şi tot eu iertam explicaţiile de prea multă erudiţie. Dădeau prea multă importanţă papionului de ocazie. A doua şansă. Ce lanţ trofic mizerabil, inserat în graba orelor cotidiene! Căci după a doua, urmează a treia, a patra … şi nesfârşită e trecerea noastră prin umbra mătăniilor sufleteşti, o aplecare şi o iertare, în numele lui Dumnezeu – un zeu nemilos, care la primul zâmbet obraznic, când eşti scos la tablă, te trimite în iad, să fierbi, să te borşeşti şi zborşeşti.
Mi-a cerut jurăminte şi toată biserica a plâns când i le-am dat. Deşi îşi îmbrăcase obrajii în senin de dimineaţă, suspiciunea îi cobora ochii în colţuri. Plângeau sfinţii pe pereţi de mila mea şi Maica Cerească mă ameninţa cu cazne. Şi tot nu-l puteam lăsa să tremure singur în frica iernii.
Apoi, într-o zi, m-a trezit cu pietre în geam. Când i-am dat drumul la uşă, mi-a pus un sărut cast pe frunte şi mi-a dat jos cămaşa de noapte. M-a privit de parcă atunci mi-ar fi luat măsurile şi a început să caute febril în dulap. Arunca haine peste tot în cameră, am luat o camaşă de pe jos, să mă acopăr. Mi-a smuls-o din mâini şi m-a îmbrăcat el cu un costum aproape bărbătesc, cu vestă strâmtă, pe care îl purtam doar la examene. Lenjeria mi-o alesese cu grijă, de parcă aveam programată vreo vizită la doctor. Nici n-a aşteptat ca paşii mei să se reîmprietenească cu ai lui, m-a tras după el fără milă, până am ajuns acasă. La el. Acolo m-a aşezat pe pat, a luat un caiet şi un creion şi a început să-şi agite mâna în tuşe. Nici nu ştiam că avea talent la desen. Din când în când se oprea şi mă mângâia pe faţă. Începuse şi mie să-mi fie milă de mine. S-a oprit brusc şi s-a întins lângă mine. Mi-a arătat ce desenase. Un labirint, o alambicare de linii, urmărind un gând de hârtie.
– Ce vezi?
Aştepta în freamăt, ca un copil bomboana de ciocolată. Nu-mi venea nimic în minte. Am început să scotocesc panicată. Ceva adânc, ceva solemn. Cât mai puteam să-l dezamăgesc?
– E un Celine. “Călătorie la capătul nopţii”, am şoptit, sperând de dincolo de speranţă.
A început să râdă zgomotos, tropăind din picioare. S-a lăsat în mine şi m-a sărutat cu imprudenţa funiei pe gâtul spânzuratului. Până am simţit gustul pe limbă. Stricăciunea sărată a lacrimilor. Am început să tremur necontrolat, o epilepsie a goliciunii de inimă, când vinul s-a scurs din pahar pe gura lacomă, însetată.
– E timpul, cu care te joci în fiecare zi. Îl arunci la coş, mototolit, iar eu mă duc tiptil şi-l readuc la viaţă. Pe linia asta mergi la cursuri, aici eşti deja la cantină, aici stai cu fetele pe terasa cofetăriei şi vă hliziţi la bărboşi repetenţi.
– Aici eşti tu! I-am arătat un zig-zag de linii întrerupte.
– Da, aici te iau cu mine şi tu te tragi înapoi, în timpul tău.
– Mi-e frică de dorinţa nemuririi din tine. Despică până la carne în mine, până la os. Lupta asta diabolică. Eu nu sunt duşmanul din vintre. Nu te ţin de mână să te feresc de meteoriţi. Eu îţi încurajez zborul împotriva gravitaţiei, împotriva prejudecăţii, împotriva lumii şi a tot ce mai este. Grija de sub talpa casei.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s