Alesia şi clopoţelul fermecat

ancora si clopot

Alesia avea 3 ani şi nu voia să vorbească. Părea un copil fericit, cu ochii mari privind curios lumea şi surâzând câte unui gând frumos. Deşi mami o rugase să-i vorbească, Alesia zâmbea mulţumită şi tânguia cuvântul ‘mama’ printre lacrimi. În rest, nici măcar un murmur nedumerit. Oamenii din sat îi spuseseră maică-sii să-i dea să bea apă din clopoţel de argint, din mâna unei ţigănci. Mama petrecea cu vederea cârdurile de copii, care ridicau praful pe uliţă, când unul se opri în poartă şi strigă cât îl ţineau bojocii:
– Bade Doroftei, bade Doroftei! Vin ţiganii, scoate fata la poartă.
Mama ajunsese de umbla cu clopoţelul în buzunar. I-l împrumutase învăţătoarea, care-l moştenise de la o străbunică nemţoaică. A luat-o din zbor pe Alesia, dintre gâşte, toată ziua le fugărea prin curte, dar nici gălăgioasele n-o făcuseră să le certe.
Ţiganii, văzând atâta lume adunată la poarta Comănenilor, se lăsară la voia calului, care începu liniştit să pască iarba din şant, ca şi cum ar fi avut vreme o noapte şi un pic, ca să străbată satul. Căruţa rânji din coviltir şi ţigănci colorate şi înflorate prinseră a dănţui din fuste. Un ţigan frumos, cu mustaţa răsucită, îi făcu cu ochiul Alesiei, care începu să râdă în hohote şi îi ceru voie bunicului să ia apă de la fântână, pentru arşiţa gâtlejelor de om şi de cal. Bunica răsări ca o dalie, micuţă şi rotunjoară, împărţind pâine aburindă ţigăncilor şi copiilor. Mama aşezase pe pat de frunze mere roşii, arţăgoase, cu botul iepuresc şi miez aspru şi pere rotofeie, ce răsfaţă cu zeamă de soare.
– Alesia, fetiţa mea, nu vorbeşte, cineva mi-a spus că dacă bea din căuş de ţigancă apă din clopoţel de argint, o să mâne cuvintele, precum voi, telegarii. Vă rog …
– Sabina! strigă ţiganul frumos şi patima din pere i se prelinse pe gâtul puternic.
De sub coviltir, o ţigancă cu păr de noapte adâncă, prins în bănuţi de argint şi un mac roşu, topit de dragoste, agăţat de ureche, ţinând la piept un prunc flămând, cu picioruşe nervoase, i se lăsă în braţe. Ţiganul arătos îi purtă pe braţe, de parcă ar fi valorat doar o boare şi-i aduse aproape de Alesia. Mama turnă apă în clopoţel şi i-l întinse. Ţiganca îl luă cu vârful degetelor, îl duse la gură şi îşi muie buzele în apă. Copiii priveau cu gurile căscate. Mătuşi cu broboade trase pe frunte suspinară pe după porţi. Ţiganca îi dădu Alesiei restul de apă şi o sărută pe creştet.
– Cum o cheamă? o întrebă pe mama.
– Alesia … iar copiii strigară şi ei, în cor, ‘Alesia!’.
– Alesia? Ţiganca crispă povara ochilor, să nu scape o lacrimă pe fetiţă. Pe bunica mea o chema Alesia. A murit, închisă de-un boier în beci. Dacă nu l-ar fi iubit, ar fi putut să lase sufletul ţiganilor s-o scape de-ntuneric şi s-o ducă înapoi, la şatră. Să nu te mai închizi, Alesia, ţiganii n-au pace, ţiganii au drum, nu viaţă.
Mama şi bunica i-au umplut de daruri pe ţigani. Sabina le-a mulţumit şi i-a prins Alesiei un bănuţ în păr. Cuvintele născute în chinuri au trecere la Dumnezeu.
– E banul cu care poti cumpara iubirea Alesia, ea vine tot timpul cu mana intinsa.
Alesia a început să vorbească abia când s-a împlinit anul şi atunci cu teamă şi întortocheat. Abia când au dat-o la şcoală a început să sufle cuvintele, ca pe baloane de săpun, în cascade, în culori şi până şi mofturoasa de gramatică era fericită.
Într-o iarnă, mama a căzut pe un pod de gheaţă şi au dus-o la spital. Alesia nu mai era o fetiţă. Aşteptase în zadar un prinţ, să-i ceară banuţul din păr, dar prinţii erau din ce în ce mai puţini şi împărăţiile mai bogate.
– Alesia, e seara? De ce ai venit aşa târziu?
– Vin de la serviciu, mamă.
– Eşti obosită …
– Nu ştiu ce am, eram bine, nu merge liftul spitalului şi am urcat pe scări. Îmi revin imediat.
Alesia nu şi-a revenit nici în ziua următoare. De câte ori se apropia de spital, o durere fără ruşine o apăsa pe trup, până i se uscau lacrimile. I-a spus mamei că nu mai poate veni, prelungiseră programul la birou, pe timp de vară şi portarul de la spital nu mai îngăduia oaspeţi târzii. Mama a înţeles, deşi, de câte ori venea Alesia, parcă uita de durere.
Apoi prietena Alesiei a sunat-o într-o seară şi n-a mai apucat să spună nimic. Alesiei i se făcuse rău şi alergase la baie. Telefonul zăcea pe covor, ţipând de fericire, că undeva, într-o matcă de verb, se înfiripase povestea unui copil.
Alesia făcea din cuvinte dureri şi durerea îi lua din cuvinte. Când s-a îndrăgostit de prinţul ei, Alesia pierduse deja bănuţul, într-o iarnă cu tainice geruri şi aspre zăpezi. I-a dat un cuvânt pe care nu-l mai spusese niciodată. Iar el, cu exuberanţă de anticar, i-a întors singurătatea însutită şi cu ea au venit dănţuind, cu fuste colorate şi înflorate, chinul şi blestemul, lăcomia şi mândria, prefăcutul şi nebunia. Şi dragostea. Cu tot alaiul de tingiri şi linguroaie de lemn, a venit şi bulibăşia sa dragostea.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s