Demisia norilor furioşi

Fusesem plecată pentru o vreme. Nu ştiu unde plec câteodată, nu e nici măcar potecă, e foarte frig şi e mereu ceaţă. Nu am aripi, dar mă ascund de forţa gravitaţională. Aş fi întrebat vulturii, dacă mă ascund ei la subsuori, dar ceaţa asta fără sfârşit îmi muşcă din respiraţie şi dacă aş putea decupa nişte lacrimi, m-aş putea împrumuta de oxigen, din formula chimică. Aşa adorm într-o Ană stalagmită, căci Manole m-a uitat în moarte, răpus de ciobănaşul multinaţional şi de rasă incertă, într-o altă eră glaciară. Încep să-mi simt degetele mişcand o polcă de pe ceaşca de ceai. La urma urmei, când mori din dragoste, nu ţi se blochează definitiv semafoarele, circulaţia e puţin îngreunată şi confuză, dar dacă te grăbeşti, undeva poţi face un leasing la Porsche. Eu tocmai ce m-am apucat să studiez actele pentru un Aston Martin. Avea ochi frumoşi şi sprâncene îngrijorate.
– Sunteţi bine? Mă gândeam să sun la bancă, păreaţi că treceţi printr-o criză financiară …
– Hahahahaha, mi-au refuzat un împrumut şi pentru că am câştigat o linie la Bingo, mă gândeam cum ar fi mai bine să le-o flutur pe sub nas … cu Madonna la braţ?
– Am putea cumpăra o pungă de diamante sintetice şi să le aruncăm în faţa nesimţiţilor …
– Sau aş putea să le tai cu fierăstrăul conducta de apă caldă …
Ne-am mai aventurat o vreme printre pietre, pe cer senin, ocolind şi oamenii şi grijile. A plecat cu epilogul cărţii ce-o citisem împreună, luând cu el şi coperta şi titlul. Ospătăriţa m-a dus până la uşă, cu un aer de mamă obosită, confirmându-mi că eu nu comandasem nimic şi domnul plătise comanda. Era adevărat. Îl pierdusem pe Emi. De fapt îl împrumutasem o perioadă de la bibliotecă şi uzasem de ochi daţi peste cap, fuste cu şliţ adânc şi bluze cu nod pe buric, ca să-l conving pe domnul responsabil cu ştampila să-mi prelungească termenul. Bărbaţii se părăsesc când îi iubeşti. Fără dragoste nu părăseşti un bărbat, bani, casă, marafeturi. În prima zi de Crăciun, când îi spusesem că-l iubesc, mi l-a prezentat pe George – cel mai cu vino-ncoace din gaşca lui. I-am dat dreptate, era înalt şi parfumat. A doua zi de Crăciun mi l-a prezentat pe Vasile, care o avea cea mai mare, femeile de la birou erau înnebunite după el. Avea dreptate, puteai să-i aşezi pe nas un cuib de berze. În a treia zi de Crăciun mi l-a prezentat pe Vincenţiu. Avea vilă, trei maşini, iaht la Marea Neagră şi tată parlamentar. Avea dreptate, purta costume cusute de mână. Mă aşteptam ca după o săptămână plictisitoare, să se prezinte pe el însuşi. Când nu s-a întâmplat aşa, ca să nu cad de proastă în faţa prietenelor mele, i-am construit un profil ambiguu, gen prototip de submarin cu carcasă protejată prin lege. A urmat o perioadă demnă de romane bune de citit la serviciu, când vrei să-i faci în ciudă şefei de secţie. Poate fi şi la Bălăceana, dacă ai trecere. Ne mutasem împreună de câteva ori şi tot de atâtea ori unul dintre noi începea să emane monoxid de carbon în exces şi dădeam foc la case de oameni nevinovaţi. Cuvântul ‘Adio’ devenise fisa favorită la tonomat.
În ziua în care toamna se pensionase şi întârziasem puţin la lăsatul mustului, cu schimb de reţete pe bază de împuşcătura Siberiei, am avut, aşa, o presimţire de dimineaţă, că uitasem să-mi pun telefonul mobil la încărcat. Aşa era! Drept urmare, n-am putut să-l sun să mă ia de la serviciu, nici măcar să agăţ un taxi, direct de la dispecerat. A trebuit să mă prostituez pe trotuar, sătulă să las sa urce numai bunicuţe şi scufiţe roşii. Să dea lupul dacă umanismul nu ţine până la oboseală şi atât!
Când am deschis uşa, m-am prelins pe peretele de pe hol şi am închis ochii. Aş fi putut dormi vreo 3 zile, dacă nu îl deranja grija de pe fotoliu.
– Hai în bucătarie, să bei ceva, pari epuizată. Prăbuşeşte-te la mine pe piept, te duc în braţe.
În bucătărie, o fătuca rozalie în obraji, cu sutien cu paiete solz de peşte şi nişte chiloţi de blugi, aş fi cauzat indignarea perechii ce mă tolerase toată ziua dacă le ziceam pantaloni, băga o tavă la cuptor.
– Ea e Betty. Ne ajută la bucătărie şi prin casă, ca să ai timp să te odihneşti. Iartă-mă! Am fost un egoist până acum, nu mi-am dat seama cât de mult munceşti.
– O facem în trei de acum?
– Vrei? Credeam c-o să te superi … ştii, două femei în aceeaşi casă … nici cu mama nu te împaci extraordinar … Mă duc să pun nişte băuturi.
– Sunteţi prietena domnului? Un domn foarte drăguţ, ce om!
– Nu, sunt soră-sa, n-are prietenă … poate dacă … de fapt, nici eu n-am prietenă …
– Aaaa, nu … faceţi confuzie … eu sunt normală!
– Ce bine! ( am început să bat din palme ) O să se bucure mama, nu prea a avut noroc de normale. Poate şi din cauza mea. Simt o nevoie acută să mă duc să-mi cumpăr ţigări. Ţine cina caldă, pentru domnul, când începe câte un film bun la televizor, bea singur.
Pe scări am încercat să-mi aduc aminte dacă mai fumasem şi ce marcă de ţigări. Nici mărci de şampanie nu puteam să pronunţ în limba franceză. Aşa se explica, probabil, că m-am depozitat la cafenea, unde am găsit sponsor pentru o expediţie la Polul Sud. Fir-ar ai dracului de pinguini vorbitori!

Scarlet Johansson by Sheryl Nield for Esquire Magazine November 2006
Scarlet Johansson by Sheryl Nield for Esquire Magazine November 2006
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s