Demisia norilor furioşi

Fusesem plecată pentru o vreme. Nu ştiu pe unde plec câteodată, nu sunt poteci, e foarte frig şi e mereu ceaţă. Nu am aripi, dar mă ascund de forţa gravitaţională. Aş întreba vulturii, dacă cutează să mă ascundă la subsuori, dar ceaţa asta fără sfârşit îmi muşcă din respiraţie, iar dacă aş putea decupa nişte lacrimi, m-aş putea împrumuta mai degrabă de oxigen, din formula chimică. Aşa adorm într-o Ană stalagmită, căci Manole m-a uitat în moarte, răpus de ciobănaşul multinaţional, de rasă incertă, într-o altă eră glaciară. Încep să-mi simt degetele mişcând o polcă pe ceaşca de ceai. La urma urmei, când mori din dragoste nu ţi se blochează definitiv semafoarele, circulaţia e puţin îngreunată şi confuză, dar dacă te grăbeşti, undeva se poate să te aştepte un alt dealer, poate cu un contract de leasing pentru un Porsche.

Eu tocmai ce m-am apucat să studiez actele pentru un Aston Martin. Avea ochi frumoşi şi sprâncene îngrijorate.
– Sunteţi bine? Mă gândeam să sun la bancă, păreaţi că treceţi printr-o criză financiară …
– Hahahahaha, mi-au refuzat un împrumut, dar pentru că de curând am câştigat o linie la Bingo, mă gândeam să le-o flutur pe la nas …
– Am putea cumpăra o pungă de diamante sintetice, să le luăm ochii cu ele …
– Sau aş putea să le tai cu fierăstrăul conducta de apă caldă …
Ne-am mai aventurat o vreme printre pietre, pe cer senin, ocolind şi oamenii, şi grijile. A plecat cu epilogul cărţii ce-o citisem împreună, luând cu el şi coperta, şi titlul. Ospătăriţa m-a condus până la uşă, cu un aer de mamă obosită, confirmându-mi că eu nu comandasem nimic, iar domnul plătise comanda. Era adevărat. Îl pierdusem pe Emi. De fapt îl împrumutasem pentru o perioadă de la bibliotecă şi uzasem de ochi daţi peste cap, fuste cu şliţ adânc şi bluze cu nod pe buric, ca să-l conving pe domnul responsabil cu ştampila să-mi prelungească termenul. Bărbaţii se părăsesc când îi iubeşti. Nu părăseşti un bărbat, bani, casă şi alte marafeturi fără dragoste. În prima zi de Crăciun, când îi spusesem că-l iubesc, mi l-a prezentat pe George – cel mai cu vino-ncoace din gaşca lui. I-am dat dreptate, era înalt şi parfumat. A doua zi de Crăciun mi l-a prezentat pe Vasile, care era convins că era mare, femeile de la birou erau înnebunite după el. Avea dreptate, puteai să-i aşezi pe nas un cuib de berze. În a treia zi de Crăciun mi l-a prezentat pe Vincenţiu. Avea vilă, trei maşini, iaht la Marea Neagră şi tată parlamentar. Avea dreptate, purta costume cusute de mână. Mă aşteptam ca după o săptămână plictisitoare să se prezinte pe el însuşi. Când nu s-a întâmplat aşa, ca să nu cad de proastă în faţa prietenelor mele, i-am construit un profil ambiguu, gen prototip de submarin cu carcasă protejată prin lege. A urmat o perioadă demnă de romane bune de citit la serviciu, când vrei să-i faci în ciudă şefei de secţie. Poate fi şi la Bălăceana, dacă ai trecere. Ne mutasem împreună de câteva ori şi tot de atâtea ori unul dintre noi începea să emane monoxid de carbon în exces şi dădeam foc, colateral, şi unor case de oameni nevinovaţi. Cuvântul ‘Adio’ devenise fisa favorită pentru tonomat.
În ziua în care toamna se pensionase şi întârziasem puţin la lăsatul mustului, cu schimb de reţete pe bază de împuşcătura Siberiei, am avut, aşa, o presimţire, de dimineaţă, cum că uitasem să-mi pun telefonul mobil la încărcat. Aşa era! Drept urmare, n-am putut să-l sun să mă ia de la serviciu, nici măcar să agăţ un taxi, direct de la dispecerat. A trebuit să mă prostituez pe trotuar, sătulă să las să urce numai bunicuţe şi scufiţe roşii. Să dea lupul dacă umanismul nu ţine până la oboseală şi atât!
Când am deschis uşa, m-am prelins pe peretele de pe hol şi am închis ochii. Aş fi putut dormi vreo 3 zile, dacă nu îl deranja grija de pe fotoliu.
– Hai în bucătarie să bei ceva, pari epuizată! Prăbuşeşte-te la mine pe piept, te duc în braţe.
În bucătărie, o fătuca rozalie în obraji, cu sutien cu paiete solz de peşte şi nişte chiloţi de blugi, aş fi cauzat indignarea perechii ce mă tolerase toată ziua dacă le ziceam pantaloni, băga o tavă la cuptor.
– Ea e Betty. Ne ajută la bucătărie, şi prin casă, ca să ai şi tu timp să te odihneşti. Iartă-mă! Am fost un egoist până acum, nu mi-am dat seama cât de mult munceşti …
– O facem în trei de acum?
– Vrei? Credeam c-o să te superi … ştii, două femei în aceeaşi casă … nici cu mama nu te împaci extraordinar … Mă duc să pun nişte băuturi.

– Sunteţi prietena domnului? Un domn foarte drăguţ, ce om!
– Nu, sunt soră-sa, n-are prietenă … poate dacă … de fapt, nici eu nu am prietenă …
– Aaaa, nu … faceţi confuzie … eu sunt normală!
– Ce bine! (am început să bat din palme) Mama o să se bucure foarte tare, nu prea a avut noroc de normale. Poate şi din cauza mea. Simt o nevoie acută să mă duc să-mi cumpăr ţigări. Ţine cina caldă, te rog, pentru domnul, când începe câte un film bun la televizor, bea de unul singur.
Pe scări am încercat să-mi aduc aminte dacă fumasem şi ce marcă anume de ţigări. Nici mărci de şampanie nu mai eram în stare să pronunţ, în limba franceză. Aşa se explică, probabil, de ce m-am depozitat la o cafenea, unde am găsit sponsor pentru o expediţie la Polul Sud. Fir-ar ai dracului de pinguini vorbitori!

Scarlet Johansson by Sheryl Nield for Esquire Magazine November 2006
Scarlet Johansson by Sheryl Nield for Esquire Magazine November 2006
Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s