Romeo şi eprubeta

kissing viruses

August plănuia să plece doar cu valiza cu rufărie, din căsnicia cu uşuratica Vară. Amintirile i-ar fi rănit mândria în iarnă. N-avuseseră copii, hălăduiseră pe coaste însorite şi se iubiseră cu capul pe nisip. Copacii se umpluseră de pistrui, norii nu fuseseră pălării de soare în trend, în acel an. Vara, o răzgâiată cu buze cireşii, se indignă preţ de câteva minute, până găsi un hamal să-i arunce bagajele în trenul spre sudul Franţei. Visa cu ochii deschişi la un domn Septembrie, cu podgorie personală şi vin premiat internaţional.
August înjură în barbă, împiedicându-se de-o bordură, după care se aşeză la o terasă vecină cu plimbarea studenţilor restanţieri, comandă o cafea, se răzgândi, comandă o sticlă de vin şi pentru prima oară, realiză cât de norocos fusese, să scape fără să trebuiască să vândă livada cu meri, lăsată prin testament de maică-sa.
Acolo îmi găsisem şi eu să-mi atârn oasele obosite de un spătar. Traversasem câteva străduţe, despre care nu mai ştiam nimic. Vizitasem medicul de familie, la invitaţia unei recepţionere binevoitoare, trebuia să dau cu ochii de rezultatele unor analize de sânge. Dacă sângele ăsta mofturos, care mă îmbraca de mai bine de 40 de ani, ştiuse ce e în neregulă cu mine şi nu-mi spusese, aveam să fiu foarte supărată. Puteam să-l ameninţ cu transfuzia sau cu câteva şedinţe cu perfuzii, dar mai bine îl luam cu binişorul, ca să nu mă lase baltă şi cu paloarea la vedere. Până la urmă, nu fusese decât o supoziţie, puteam să mor sau puteam să trăiesc. Moartea nu e decât o plasmă revărsată peste tot ce e material, mii de guri flămânde, căzute într-o stare de prostraţie, ca o cireadă de vite fără grabă, rumegând pe păşunea vieţii şi deschizând din când în când buze rapace, să mai apuce un snop.
Meditam eu, aşa, la colesterolul mărit al omenirii, când l-am văzut aplecat pe un cot, să citească ziarul. Am ridicat mâna şi am lăsat degetele să se dea în spectacol cu câteva mişcări de tango cu inelele. Deşi îi zâmbisem larg, nu-mi aduceam aminte unde îl mai văzusem. În mod straniu îl cunoşteam, dar nu aveam un nume pregătit. Privindu-l mai atent, am realizat că nu-i vorbisem niciodată, dar era ceva dincolo de ce citea retina, ce făcea parte din viaţa mea. O umbră a tinereţii ascunsă uitării. Cât am stat eu aşa, cu ochii căscaţi la poarta nouă, bărbatul se întorsese la dialogul cu ziarele, fusesem refuzată de la prima întâlnire. Timp de câteva săptămâni am mers zilnic la terasa restaurantului, mi-am găsit chiar un colţ, înăuntru, când începuseră ploile, un colţ de unde îl puteam studia nestingherită. Mă ruşinam de interesul meu adânc pentru un necunoscut, aşa că nu întrebasem pe nimeni cine era. Câteodată ridica ochii brusc şi închina ironic un pahar de vin în cinstea mea. Şi atunci, ca şi acum, ştiam că, deşi toată viaţa posedasem o parte din codul lui genetic, ca pe nişte viruşi împrăştiaţi pe pământ, din aceeaşi tulpină de laborator, puteam să fim şi cură şi asfixiere, otravă şi antidot. Puteam şi nu puteam. Nu mă aşteptam să-şi ceară scuze pentru durerea ce avea s-o inoculeze în mine şi nu puteam opri mânia răzbunării, ce mă va bântui, ca plată.
Ca şi August, care în anul ce va veni se va întoarce în genunchi la nenorocita de Vară, de acum cu un iaht mai bogată, îl voi căuta continuu, în toate chipurile ce-şi vor arunca privirea în viaţa mea. Până când o să mă înjunghie, până când o să-l otrăvesc.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s