Dragoste cu perje

the-tree-lovers--large-msg-1124153621-2

“Si lungiamente m’ha tenuto Amore
e costumato a la sua segnoria” ( citate din Dante Alighieri )

Casa era aşezată la poalele muntelui. Nu părea să fie locuită. Perdele triste, ucise de praf atârnau stinghere între lumea viilor şi amintiri. “Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate” .
În jurul casei, oblojind rana singurătăţii, buruienile năvăliseră ca un antibiotic, alergând bezmetic pe valuri de sânge gangrenat, purtând şi alungând, în acelaşi timp, viitorul. Aducând cu veselie meschină speranţa că încă se mai poate şi scoţând, copilăreşte, limba Morţii, pentru moment. Căci Moartea nu pleacă, ci se tolăneşte răbdătoare în buzunarul de la piept şi aşteaptă să te-mpiedici. Atunci sare sprintenioară şi-ţi susură în ureche: bau!
Dintre buruieni, aproape de gard, pândea cu mâna la ochi un pom. Avea o burtă rotofeie, de burghez îndestulat şi când am trecut prima oară pe lângă el, am crezut că ursitoarele nenorocului îi furaseră rodul. Prunul, căci astă naţie vineţie i se inoculase în sevă, îşi ascunsese cu grijă poama pe sub frunze, departe de ochi flămânzi.
Plecasem de-acasă cu gândul şi pribegeam ca un şoarece prin cămările sătuilor, când, alungată de strănutul unei mâţe, am luat drumul muntelui. N-avusesem curajul să mă sprijin de gard, deşi obosite îmi erau şi sufletul, şi vorba. Am întins mâna să fur o prună, dar ramul s-a tras înapoi, enervat, după care m-a plesnit peste faţă, cu sălbăticie: “Ne, ne, ne …”.
Am sărit ca arsă, mângâindu-mi obrazul a plâns. M-am aplecat peste gard, să văd cine vorbise. Nările adulmecau liniştea sinistră şi puteam să jur că în urechi îmi cântau cucuvele. Mi-am făcut semnul crucii, deşi intuiam că nici Dumnezeu, nici vreun anteriu de sfânt n-ar călca, cu zgomot, pe-acolo. Dracul, dacă era să-l cred pe cuvânt, nu-şi vârâse nici el coada. Mai rămâneau doar piticii de grădină. Creaturi răutăcioase şi ursuze, piticii de grădină nu caută companie, abia de s-au spălat pe mâini de Albă-ca-Zăpada, iar prinţi pofticioşi şi cu dare de mână nu găsesc chiar pe toate drumurile. Dacă buruienile aveau drepturile violate, nu aveam a şti, tihna locului îmi spunea însă că pe sub năframa cernită a delăsării furnicile gâdilau spinări cu fire de barba-ursului. Pentru că nu văzusem pe nimeni pe stradă, am sărit gardul şi m-am lăsat, ca un suflet mincinos, la umbra pomului. Cosaşi, agitându-şi speriaţi picioroangele, mi-au sărit pe fusta înflorată şi am tresărit din adâncuri, de spaimă. ‘Ce căutam acolo?’, m-am întrebat, căci tăcerea clepsidrei paralizase aerul rece.
“ Nu te-a invitat nimeni să şezi!”
Am luat-o la fugă spre casă, dar buruienile mi s-au înnodat de picioare şi au dat cu mine de pământ. Am început să strig, ca de-o frică, ca-ntr-o eroare.
“ Dacă tot rămâi, taci, strici simetria cuvântului!”
“ Cine? Cine vorbeşte?”, am bâguit şi inima ţinea cu dinţii de toate aţele de la încheieturi.
“ Omul cu pomul”, şi a început să râdă odios, de se zguduiau şi seara, şi somnul casei.
Prunul a mişcat din ramuri a lehamite şi dacă buruienile îmi băgaseră cumva pe gât mătrăgună, iar sufocarea grohăia în curcubee, n-aveam cum să-mi dau seama. Domnul Iepure, care o atrăsese pe Alice în lumea minunilor, era un gentleman prin comparaţie. Domnul Prun era un splendid în sine, sarcastic şi arogant, cu patimă misogină. M-am apropiat cu băgare de seama şi-aş fi putut să jur că piticii aceia enervanţi îşi dădeau coate prin iarbă! 
“ Călătorului obosit pomul nu-i refuză o poamă! N-am voit să te rănesc. Prunele sunt stropite, te-ai fi otrăvit. Idiotul din casa de alături aruncă mânie pe grădină. N-are acte, să cumpere.”
“ Dacă le spăl, pot să mănânc. N-or să mă omoare …”
“ Femeile nu mor niciodată, vorbele lor gândul trezesc şi Morţii dinţii-i strepezesc! Hahaha”
“ Hahaha. Sunteţi dulce, mi s-a făcut deja poftă”
Am dat să prind o dolofană zemoasă, dar crăcile s-au strâns nervoase în jurul meu, storcându-mă de aer şi de vrere. O coajă tare, de trunchi, cărnoasă, a început să-mi crească pe spate, iar mâinile au zburat în lături, în ţipăt. Căutau soare, dar prin vene îmi curgea deja sevă din ramuri.

“Poamele-s dulci”, am auzit glas de codane ieşite la şoptit pe înserat. “Ţuica-i moale şi lasă vorba mângâiată”, râdeau ca de răspuns flăcăii.

E toamnă şi frunzele ne-au plecat în emisfera sudică. În braţele lui nu mi-e frică de nemurire.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.