Dandelion ( păpădie de împrumut )

watch mech

Ne certam de la Dumnezeu. Ne împăcam de la sex. M-am trezit de dimineaţă cu faţa spre cer şi-am întins mâna să-l caut. Nici unul, nici altul. Asta da spaimă! Ştergându-mi mucii de plapumă, că tot era zi de spălat rufăria şi dimineţile de noiembrie devreme sunt friguroase, nu-ţi vine să-ţi scoţi degetele la plimbare, am cugetat. N-o fac cu prea mare drag, de frică să nu dau în yoga sau orice alt tip de meditaţie, transă, comă indusă, care mi-ar putea deregla lenea şi mulţumirea de bazar. N-aveam cămaşă de noapte, n-aveam nici batistă. Dar aveam căldură sufletească.
Ce mai e şi iubirea? N-a mai rămas mare lucru din ea. Au stors-o poeţii de toată zeama, de-a mai rămas doar pieliţa de pe ea. Atât a rămas, cu atât defilez! Dacă aş fi fost şi eu vreo absolventă sensibilă şi iubibilă de Universitate, aş căuta şi eu rădăcinile sufletului, că inima a rămas doar o pompă de bicicletă. Cică ar veni din latinescul ‘suflitus’, de-aia, când ai prea mult, îţi dă pe nas. Şi iar ai nevoie de batistă … Dacă încercam măcar la Conservator sau la Teatru, aş fi avut curaj să fac un demo, să îl trimit spre vizionare. Nu cred că mai e nevoie, că oricum ne promovează Google. Am trecut doar pe la Politehnică şi nu-mi rămâne decât să-mi dau cu părerea. Nu e poetic, dar marja de eroare e epsilon.
Eu mă îndrăgostesc şi cânt şi dansez pe masă şi-ţi prind margarete pe inelar, tu ascunzi tot sub masă şi respiri ca un peşte, fără sunet, doar din urechi. Eu îţi zic că iubirea există, se bâlbâie fluturi la mine în stomac, tu râzi cu capul dat pe spate şi-mi spui că am luat salmonella de la nişte brânză mucegăită. Eu zic că te cred, tu îmi zici că eşti ateu convins. Convins de cine? Îmi zici că iubirea-i pentru proşti, că te iert. Eu nu te iert şi nu uit. Parol. Iubirea nu te orbeşte, decât dacă eşti deja orb, te prosteşte, dacă eşti deja prost, e oloagă, dacă ţi-e sufletul ciuntit. Îţi văd toate defectele şi nu am nevoie de oftalmolog. Sunt stalagmite – bârne de fac ochi şi-n întunericul peşterii. Nici nu mă pot preface, sunt plină de zgârieturi. Aşa că n-am cum să ţi le iert. Nu le iert nici pe ale mele, care mi-s mai dragi.
Suntem ca două roţi dinţate, împerecheate într-un angrenaj. Ne tocim dinţii în mişcare, la început scrâşnind aşchii metalice, apoi din ce în ce mai lin. Două roţi dinţate şi-un bob mic de rubin, măsurăm timpul, iar când ne ia valul mai pierdem câte o secundă. Ştiu că am suflet, nu pentru că e dat şi în dicţionar, ci pentru că uneori mă doare, pentru că sunt un ‘tic’, dar aş fi jumătate din nimic, dacă nu ai fi tu ‘tac’. Da, iubirea există, dar n-am s-o măsor cu şublerul de dragul tău, am să opresc doar timpul, o secundă, când ai să fii obosit.
Te-am făcut să plângi … Şterge-ţi mucii de mânecă, că tot spăl azi rufăria!

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s