Răzmeriţa glumeţilor

funny-protest-signs-54

Pe cât de dureroasă şi îngropată în sacrifiu a fost Revoluţia Românilor din decembrie 1989, pe atât de spontană şi lovită brusc de simţul umorului e mişcarea lui noiembrie 2015. Nu o scriu, încă, cu litere mari, dar istoria aşteaptă cu mâna tremurandă şi sufletul la gură. Se va dovedi mai tânăra la fel de vitează, idealistă şi uşor de manevrat? Pentru că societatea nu şi-a rezolvat încă mare parte din dileme, România a dat doar peste psihologi şarlatani şi babe ghicitoare în bobi loviţi de mană, mai tânăra surată dă din coate, împingând pe carosabil biserica. În vremuri despre care mai tinerii mei compatrioţi nu ştiu mare lucru, lumea nu se înghesuia pe la biserici de frica represaliilor asupra carierelor, şi aşa fragile. Cei tineri au învăţat despre comunism mai mult de la bunici, părinţii fiindu-le plecaţi cu educaţie cu tot la muncă. Bunici care regretau datul de pomana al locuinţelor, obligaţia să semnezi condica la serviciu, pensii, salarii date pe puţină bătaie de cap şi concedii, în chiloţi, la mare, cu peşte congelat, prăjit, să-i taie mirosul şi sote de mazăre. Bunici care, ahtiaţi după credinţa în cineva, după ce a fost trimis pe lumea ailaltă iubitul conducător, au început să pupe condurii popilor, în ideea că va ajunge oleacă de umezeală şi la Dumnezeu. După schimbarea din 89 au crescut câştigurile la Loto şi ca urmare lista revendicărilor pe acatiste. Dacă Ceauşescu nu mai dădea mâncare pe cartelă, era de datoria lui Dumnezeu să umple genţile. La început a făcut faţă atotputernicul, dar au început să se îngraşe enoriaşii şi, exponenţial, şi doleanţele. Francizele lui Dumnezeu pe pământ, deşi, sinceră să fiu, nu cred că au semnat vreun act cu Sfântul Duh, au simţit muierea poporului şi cu citatele, gata pregătite, din Biblie au început înălţarea de statui pentru orice: vrei serviciu? – dai bani pentru biserică, vrei maşină? – dai bani pentru biserică, vrei sănătate? – dai bani pentru şapte biserici, şi uite aşa leul pentru Ateneu a peşcheşuit buzunarul rupt al Domnului. De învăţătură nu prea ar fi flămânzit nimeni în comunism, dar au fost mulţi care au refuzat, şi atunci, trei feluri la mâncare. Dacă nu puteai să te spui, îţi ascuţeai colţii în gând şi când aveau să iasă vorbele, fie ele şi răguşite, aveau să doară.
Copiii revoluţiei de azi privesc, astfel, cu duioşie trecutul comunist, prin lacrima din colţul ochiului a bătrânilor. O generaţie ai cărei părinţi au plătit cu îndârjire meditaţii şi studii particulare sofisticate, care au dat acatiste, să le reuşească copilul la facultate ( deşi se făceau şi aranjamente lumeşti ), părinţi care au menajat genunchii şi coatele copiilor şi i-au ferit, pe cât posibil, de muncă, ca efort şi de educaţia fizică.
Adolescenţa şi ultimii ani de socialism mi i-am petrecut printre babe. De mică m-a târât bunică-mea pe la biserici şi mănăstiri şi poate de aceea mi-am luat deja raţia de anafură şi împărtăşanie. Ca să poţi ierta păcatul, trebuie să-ţi murdăreşti mâinile. Lăsaţi copiii să meargă la biserici şi astfel vor şti să le trateze ca pe nişte doamne, când cresc mari. Adică, pentru sex oral şi jocuri de cartier să apeleze la personal calificat.
Bunică-mea şi babele ei frecventau biserica pentru că, pensionare sărace ce se aflau, nu aveau alt instrument de socializare. Cu aceeaşi bună dispoziţie îşi dădeau în cafele şi pentru că la bătrâneţe te lasă somnul baltă, îşi treceau vremea în şedinţe de spiritism. Erau mai tari decat programele de divertisment. Se adunau pe înnoptate la Nana, se acopereau geamurile cu pături groase şi se păstra din lumina lui Dumnezeu doar o lumânare, şi aia cu lumină tremurândă. Babele se aşezau, elegante şi parfumate, în jurul unei mese rotunde, cu litere încrustate frumos în lemnul tare. Crupier era Nana, cu mâna inelată pe un pahar întors, din care tocmai ce terminase de băut vin.
“N-ar trebui să iei un pahar curat?”, am întrebat naiv, în una din nopţile în care mă toleraseră, fiindcă mă bâzâia o durere de măsea.
“Noi nu chemăm spirite imaculate, fetiţă. Doamne fereşte de bigoţi şi pricinoşi! Noi îi chemăm pe-ai noştri, să ne mai strângă o dată în braţe şi ai noştri erau beţivi.”
Când l-au chemat pe bunică-meu, să-l întrebe dacă aveam să reuşesc la facultate, paharul Nanei fiind deja criţă, răspunsul a venit scurt şi cuprinzător: ”Să pună mâna să înveţe şi mai vorbim.” Punct. Dacă bunică-meu, care, după cum cred, se învârte prin rai zice aşa, atunci asta e şi politica lui Dumnezeu.
Iată, trecui prin faţa bisericii şi mă luă crucea pe dinainte şi revoluţia a rămas pe urmă. Revoluţia lui 2015 e frumoasă, pentru că are umor. Nu poţi să nu te bucuri când citeşti pancartele, poezioarele şi îndemnurile, când asculţi cântecele motivaţionale şi discursuri antiposăceală. Mi-aduc aminte că la ultimele alegeri PSD-ul se declara partid cu umor şi liderul tinerel a ţinut-o mai mult în glumă, decât în guvernare. Pare că strada râde la urmă şi râde sănătos. Celelalte partide, cam morocănoase încă, îşi plimbă sprâncenele încruntate prin mulţime. Poate că, totuşi, îi datorăm ceva bărbatului Traian Băsescu, care a ştiut să facă cu ochiul, să râdă la toasturi şi să bea şi-un vin bun, românesc.
Şi presa parcă e mai colorată. În vremuri triste devenise subţire şi monocoloră, acum ne zâmbeşte de pe smartphoane şi ne pupă pe dinţişori cu photoshop. Revoluţia glumeţilor propune ca lideri ai Pieţei oameni cu scriitura acidă, cu vorba pertinentă şi comentariu atotcunoscător. Dar poate cea mai frumoasă revoluţie şi cea mai discretă e cea a Presei. Cenuşăreasa n-a mai stat să aştepte zâna cea bună, curăţând cuptorul, ci şi-a înnodat pe buric nişte cordele şi cu bocceluţa mai mult goală, a pornit să cucerească lumea. Faptul că jurnalistii se nominalizează între ei, cu milostenie şi îşi iau înapoi titlurile, ce au fost fraudate, ne dă speranţă că şi Presa, nu numai că şi-a adus aminte că are şi ea ceva putere în mâinile bătrâne, tremurând pe pix, dar şi-n cele tinere, care încă zgârie hârtia, dar a învăţat să şi-o exercite, degajat, fără încrâncenare şi cu ochi ageri şi năzdrăvani.
Nu ştiu cum se va termina focul de artificii, dar mi-a făcut mare plăcere să mă-ntâlnesc, pe aceeaşi stradă, ţinută în braţe de plopii Eminescului, cu o veche prietenă – România şi chiar dacă în loc de ie şi catrinţă purta geacă de piele şi bocanci, a împărţit cu mine un mărul din traistă.
Cu zâmbetul pe buze, înainte!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s