Statui cu suflet

doi statuti

Când am închiriat apartamentul, casa cu trei etaje avea doar 8 locatari. La parter locuia tanti Gica, care se ocupa de tot ce aveam nevoie. În rest, deşi toţi o salutam pe Gica la venire şi la plecare, nu ne salutam între noi. De fapt, nici pe Gica n-o vedeam foarte des, era mai mereu plecată prin vecini, la cafeluţe cu multă frişcă şi o bârfă sau două. Dacă se oprea apa caldă sau se ardea becul din faţa uşii, îi lăsam un bilet pe sub uşă. De bârfit nu ştiu ce bârfea, căci eu, după un an, nu ştiam absolut nimic despre ceilalţi locatari. La colţul străzii parfuma aerul dimineţii o cafenea de modă veche, unde nea Leonid îşi trata clienţii cu cafea la ibric şi biscuiţi şpriţaţi, făcuţi cu mâna lui, după o reţetă de la bunica din partea mamei. Era mereu aglomeraţie la nea Leonid, clienţii întârziau şi pe pervazurile interioare ale ferestrelor, rezemaţi de pereţi, iar bărbaţii îşi ţineau iubitele în braţe, ca să economisească la scaune. Nu prea aveam de lucru şi eram obligată să-mi iau concediu fără salariu din când în când şi atunci mă instalam, devreme, la o masă din colţ şi urmăream agitaţia zilei. Aşa m-am pomenit cu el la masă, nişte glumeţi de la masa vecină, sub pretext că zaharniţa lor era goală, se tot întindeau după a mea şi-şi reglau focarele vizuale la mine pe decolteu. Nu aveam multă minte, dar aveam accesorii de bun gust. N-a scos un sunet. Nici măcar neruşinaţilor nu le-a dat peste mână. Deşi ne beam uneori cafeaua împreună, n-am schimbat nici măcar un salut. Uneori îşi da cafeaua pe gât, nervos, nu ştiu ce gânduri îl fugăresc de acasă. Atunci împing ceaşca mea mai în faţă şi înmuiem împreună biscuiţi, în fierbinţeala tuciurie.

După o vreme l-am găsit pe scări, în faţa uşii de la intrare. Am crezut că mă aştepta pe mine, dar când i-am pus mâna pe umăr, să-l întreb, s-a strâns ca fript şi s-a afundat în muţenie, strângând fularul în jurul gâtului.
În casă suntem 4 crăcănate: o mofluză, o obtuză, o meduză şi-o confuză. Mi-am scărpinat curiozitatea o perioadă, întrebându-mă pe care dintre noi o aştepta, dar mâncărimile dau dependenţă, aşa că am eliminat Sisif-ul din elucubraţii.
Când a dat frigul, l-am invitat în casă, îi degera mâna. M-a refuzat abrupt şi răutăcios. A ajuns să se confunde atât de mult cu viaţa mea cotidiană, că acum nu mă mai pot defini nici pe mine, fără să-mi vină şi el în gând. Când spun că merg acasă, îl văd aşteptând pe scări. Nu sunt cu mult mai dumirită în privinţa lui, decât eram când l-am văzut prima oară. Mi-aş dori să-l aud spunându-mi măcar un cuvânt. Atât. Găsesc uneori nişte note împinse pe sub uşă. Le strâng în taină, în caseta de bijuterii. Nu ştiu cine mi le scrie. Nu mai vreau să bănuiesc. Nu mai vreau să mă amăgesc.
Într-o zi, probabil va dispărea aşa cum a venit, fără niciun cuvânt şi nu e nici un blestem pe lumea asta mai greu decât durerea ce am să i-o port până la moarte.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s