Două vorbe să-ţi mai spun

head down ( o fotografie de Alice Ballerini )

Ne-am cunoscut pentru că nu s-ar fi putut altfel. Eram un fluture de varză, alb şi fragil, cu timiditate bolnăvicioasă, de provincială. Ea era un fluture cosmopolit, o explozie de culori şi freamăt de aripi, exhibiţionism şi bună dispoziţie. Dacă florile mă tolerau, încercând să-mi pună în valoare tenul palid, din calea ei se plecau înfrânte, ascunzându-şi invidia sub petale. O chema Sorana şi de câte ori mă lua de mână, păşeam pe spinarea unui nărăvaş, în carusel, un bâlci gârbovit în năzdrăvănii şi hohote de râs.
– Bărbaţii sunt ca şi câinii fără stăpân, dacă le arăţi frică sau sfială, te muşcă. Priveşte-i în ochi şi dacă simţi că te ia cu leşin, fă-le cu ochiul şi şterge putina. Asta numesc eu o ieşire din scenă demnă de o regină!
Bărbaţii o urmăreau peste tot. Pe mine mă priveau cu indulgenţă şi dacă ea le accepta o întâlnire, aduceau cu ei un fraier, pe jumătate beat sau îngrozit, şi pentru mine. După astfel de delicatese, obişnuiam să cumpărăm bere şi ţigări de lux din cămin şi să schimbăm impresii. Ne hârjoneam toată noaptea, glumind pe seama ipocriţilor, dar spre dimineaţă deveneam serioase şi desenam pe coala de pernă un vis şi o speranţă.
Apoi l-a cunoscut pe Flavian. Dispărea cu zilele şi mă făcea să-mi fie dor de ea. Era fericită. Când apărea, aducea cu ea soare şi rouă şi şoapte de violoncel. Flavian respira aerul din cameră şi eram geloasă pe lipsa mea de oxigen.
Când a apărut la uşa mea, într-o dimineaţă, plânsă de toate ploile toamnei, am strâns-o în braţe şi am aşezat-o cu grijă, ca pe o cochilie de porţelan, sub pătură. A dormit o zi şi o noapte şi i-am vegheat ţipetele înăbuşite şi am pălmuit neruşinatele de coşmaruri. Când s-a trezit, m-a luat iar de mână, ca în copilăria apropierii noastre şi am plecat să luăm micul dejun la Lido. Cantina Regiei rămăsese atârnată, ca o pânză de păianjen pustie, pe un gând fără viitor. Am alergat prin zile, fără griji, chiar dacă uneori mă prefăceam că nu observ cum închidea ochii strâns, ştrangulând un puf de amintire. Nu era sâmbătă să nu ieşim la dans şi într-una din seri l-am cunoscut pe Damian. Când i-am prezentat-o pe Sorana, după un blues căldicel, a fost ca şi cum i-aş fi spus că a fost admis la şcoala de samba. Nu mă supăram pe ei. Bărbaţii îşi pierdeau minţile, când o vedeau. Era mai degrabă un test. E drept că n-a rămas niciunul, să vadă rezultatul. Până dimineaţa, Damian nu s-a mai dezlipit de ea. Zorile l-au prins în genunchi, cerşindu-i atenţia. Apoi ceva s-a întâmplat şi timpul a scuipat înapoi o secundă, cu care se înecase. În timp ce ne beam cafeaua, la barul facultăţii, pufăind pe tăcute ţigări ieftine şi fără chef de vorbă, Damian a executat o artistă, în trei piruete scurte, pe sub nasul nostru, după care, trecând o privire piezişă peste lacul lebedelor noastre, a ieşit din scenă, în aplauzele sălii. La pupitrul orchestrei mima nedumerirea succesului Flavian.
Din ziua următoare au început să intre bileţele pe sub uşă. Erau scurte şi mânioase: “ curvo”.
Pe zidurile căminelor, la un loc cu ofertele de băutură şi ţigări, începuseră să apară post-it-uri cu numele ei : ”nu te mai iubesc, Sorana, lasă-mă în pace”. Bărbaţii, la început, au făcut glume proaste, apoi au început s-o ocolească, iar cei care manifestau curaj, primeau misive explicite. Sorana mergea înainte. Nicicând nu am iubit-o mai mult.
Apoi, de un revelion, am plecat la munte. Sorana organizase totul. Alesese numai fete, îmi explicase, râzând, că venise vremea să readucă regina din ea în sala coroanei. Îmi aduc aminte că de la primul pas pe peron, o liotă de fesuri de schi o urmărea fascinată. Sorana avea în loc de inimă soare.
A nins când am îngropat anul. A nins şi când am îngropat-o pe Sorana – o pneumonie, din care alţii ar fi azvârlit bucăţi la câini, dar pe care ea a îmbrăţişat-o şi nu i-a mai dat drumul.
Părinţii Soranei m-au luat la ei, pentru o vreme. Am plâns cu ură şi am plâns cu iubire. Am plâns un pic mai puţin decât o veşnicie. La plecare mi-au dat jurnalul Soranei, pe prima pagină scrisese, cu înflorituri, că era un dar pentru mine.
“ Am pierdut cele mai preţioase cuvinte din lume şi vreau ca tu să le găseşti pentru mine.”
“ Flavian a fost ca o vrajă. La început totul părea fermecat, viu … L-am iubit cu mine însămi, l-am iubit din tot. Mi-a spus că ma iubeşte abia când am făcut dragoste, ca o litanie, fără sfârşit ‘te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc …’. Nu auzeam lumea decât în vocea lui, trăiam în chemarea a două cuvinte. Doar două cuvinte.
Când i le-am repetat, m-a împins pe marginea prăpastiei şi m-a ţinut agăţată de încheietura mâinii, să-mi văd sfârşitul, să îmbrac frica. ‘Nu te iubesc’, ţipa la mine, în fiecare zi, ‘să-ţi intre bine în cap, nu te iubesc, ce să iubesc la tine?’.
L-am părăsit. Am strâns nişte zdrenţe de amintiri, în geantă şi am plecat.
…..
După ce l-a ‘sfătuit’ pe Damian să nu se încurce cu una ca mine, Flavian m-a invitat la restaurant. Nu ştiu de ce am acceptat. O cină romantică, cu trandafiri şi tânguiri de chitară. La sfârşit, în timp ce achita nota de plată, mi-a spus, sub zâmbetul ironic al chelnerului: ‘să nu ţi-o iei în cap, nu te iubesc, e doar pentru astă seară’. La ieşirea din restaurant l-am pălmuit. Feroce. M-a tras de mânecă, într-un sărut la fel de cumplit: ‘te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc …’
…..
Nu l-am mai văzut de ceva timp. Ocolesc tot ce îmi aduce aminte de el. Mai puţin zgura ce s-a strâns în mintea mea. Am încercat să ies cu altcineva. Aproape reuşisem. Până mi-a spus, şoptit, două cuvinte, atunci am îngheţat. Sunt ca un blestem cuvintele astea. Mă otravesc puţin câte puţin. Mor în picături, mor în clepsidră.
Mi-am zis să nu-i mai spun dragoste. Sex. Da, începusem să mă reabilitez. La o întâlnire cu nişte prieteni, ne-am îmbătat cu toţii. M-am trezit în braţele unuia şi jur că nu ştiu când mă dezbrăcase. Cum o fi să zbori, fără să ştii că nu ai pene? Şi-apoi, de sub sprânceana unui nor, o rândunică taie cerul şi-ţi strigă în mirare: ‘te iubesc’ şi toată imensitatea aceea blondă se sparge în cioburi veninoase şi Dumnezeu închide ochii, scârbit de urât. Am fugit atunci, aşa cum fug şi azi.
….
Mă lupt să strig şi am zile când reuşesc. Apoi văd privirea aceea, adâncă şi fierbinte şi, când buzele se deschid, le strig furioasă: ‘taci!’, ‘taci, nu spune nimic, le spun eu, le spun eu … te iubesc’. Dar vorbele nasc ecou şi-mi dau drumul în prăpastie …”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s