Cavalerul obositei Arcadii

walking-away_2

Pentru Ilinca şi Bissi, aripi de înger

Eram boboc de Politehnică. Nu eram convinsă că acolo era locul meu, mă răzvrătisem puţin peste măsură, dar la 18 ani n-aveam bani să-mi plătesc regretele. Cursurile începeau dis de dimineaţă. Nu sunt o matinală, nu mă trezesc cu fericirea pe faţă la 6 dimineaţa şi nici nu fac primii paşi în ritm de tango, aşa că scuipă trandafirul dintre dinţi şi trezeşte-mă după ce faci cafeaua! Începeam ziua flămândă. Cine se trezea de dimineaţă, îşi onora trupul şi sufletul la cantina ceaiului cu bromură.
Eram şi nervoasă, nu apucasem să fumez nici măcar ţigara de la 8 fără 10. Mi-am scos colile albe din mapă şi am înşirat trei pixuri pe buza pupitrului. Profesorul vorbea pentru trei inspiraţi din primul rând, restul dintre noi încă se certau cu vremea de-afară. Plictisit de zâmbetul cu strungăreaţă al singurei săsoaice din an, Profesorul s-a trezit răcnind să punem mâna pe pixuri. Draci să fi năvălit peste noi şi n-am fi sărit mai abitir! Dau să iau un pix şi mă indignez în pagubă. Pixurile ia-le de unde nu-s! Mi se urcase mirosul de neuroni încinşi în obraz şi pentru că alesesem să mă aşez într-o margine, am îndreptat săgeţi otrăvite pe partea dreaptă. Trei golani scriau grăbit pe colile mele, cu pixurile mele. Îi dau primului peste mână, îi iau pixul şi colile albe şi dau să trec la treabă. Ăla se apleacă, mă pupă pe obraz, timp în care recuperează hârtia şi pixul. Mă pregătesc să le dau cu mapa peste cap, când încep să le chiorăie maţele şi întorc către mine nişte zâmbete angelice, mimate la perfecţiune. Îmi aduc aminte că mi-au rămas în mapă trei felii de franzelă, pe care le luasem, pe fugă, de la cantină, să-mi ţină de urât, când mi se făcea dor de tartinele mamei. Le scot, pe rând, şi le mănânc cu dicţie şi mimică de Rita Hayworth, îmi ling de pe buze ultimele firimituri şi-i întreb pe ţărani dacă nu au o sticlă cu apă tonică. Atât se găsea la vremea aceea, pe lângă nechezol, la barul facultăţii. Zmeii zmeilor încep să râdă hohotit, atrăgând atenţia Talpei Iadului.
– Ce-i, băieţi, a ajuns mecanica de râsul lumii?
– Nu, dom’ profesor, ne gâdilă domnişoara … dacă puteţi s-o mutaţi de aici, vă rugăm …
Încep să râd cu uimire, dar profesorul mă dă afară din sală. Ar fi ieftin să mă plâng că am trecut examenul, cu 9 ce-i drept, abia în toamnă. Între timp, profesorul agrease că şi mecanica ajunge uneori de râsul lumii.
Nu m-am supărat foarte tare. În timp ce îmi aprindeam o ţigară, nişte TCM-işti flenduroşi căutau un al patrulea om pentru un joc de bridge, n-aveam de gând să le spun că nu mai jucasem aşa ceva în viaţa mea, Dumnezeu îţi dă, tu iei şi strângi baierele la traistă, să nu-ţi scape. S-a dovedit că nici ei nu erau mari maeştri, dar, într-o hilizeală generală, am dat gata o donă.
Pe când începusem să ne dezmeticim, din ce-ul în care ne băgasem, s-a dat semnalul cursului cu nr. 2 al zilei. Când m-am intors în sală, neruşinaţii îmi puseseră câteva coli albe pe bancă, o coală de indigo şi un pix.
– E rândul tău să iei cursul.
Aşa a început o prietenie, care avea să treacă peste multe hopuri şi să se împiedice în tot atât de multe acareturi.
Mă scoteau din seminarii pe motiv că bunica, bolnavă, mă aştepta la secretariat şi fugeam la Muzeul Colecţiilor de Artă, să vedem filme. Leneveam pe bănci, în Cişmigiu, rumegând cărţi, imaginându-ne iarba altora. În miez de noapte escaladau căminul şi ma răpeau, să mă ducă la nu ştiu ce agapă. Învăţam bridge din cărţi împrumutate, ascultam Prokofiev şi Celelalte Cuvinte. Fierbeam zaţul de cafea, până când apa începea să plângă c-o doare. Aprindeam ţigările cu foenul şi nefericitul îşi dădea singur foc, umilit. Ne imaginam lumea aşa cum nu avea să fie niciodată.
Ne îndrăgosteam toţi odată şi ne apucam de scris poezii, eram ignoraţi în aceeaşi formaţie şi jeleam cu bere, la Cina.
Şi-apoi, într-un alt început de toamnă, am întarziat iar la cursuri. M-am aşezat tot într-o margine, lângă ea. Mi-a pus în faţă o coală albă şi un pix.
Ne-am îndrăgostit cu toţii de ea. Ea a ales doar unul. Pe Bicio. N-am văzut în alţi ochi iubire mai frumoasă!
S-au căsătorit şi au trăit fericiţi, până când moartea s-a hotărât să ţină un toast.

Sunt oameni care-şi fac loc în viaţa ta şi dacă nu eşti atent, te îndrăgosteşti şi nu te mai lecuieşti niciodată.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s