Micul terorism bate la popou bomba atomică

gulliver

Paris e rănit. Îi trimit flori la spital şi mi se spune că florile sunt purtătoare de viruşi sociabili şi nu mai sunt admise în preajma bolnavilor. Mă întreb dacă şi strugurii au păcate, de sfârşesc sfâşiaţi în vin. Îmi aduc aminte de Londra.
O bombă artizanală lucrase cu copiii la şcoală, fusese felicitată de primar şi iubită de comunitate. Bombele nu au cetăţenie şi nici naţionalitate. Bombele sunt ură învelită în coajă metalică. Nici minte nu au. Sunt mânuite dintr-un buton. E de ajuns să trimiţi un impuls lavei dinăuntru şi va ţâşni, bucuroasă să acopere Pompeiul iluziilor noastre.
Era balul bobocilor, un bal ca o plimbare cu zeppelin-ul la 14 ani. Îmi cumpăraseră o rochie atât de frumoasă, că îmi era frică să o ating, să nu se transforme în sâmburi de bostan. Şi-n miez de noapte nu a venit nicio zână grasuţă, graseind, ci o voce familiară: “Măcar rochia să mai salveze ceva, că şi aşa e urâţică”. Când prinţul, pe jumătate miop, m-a invitat la dans, sfetnicii de taină i-au şoptit în ureche: “E urâtă, Maiestate!”. Începusem să port fuste din pene şi conduri cu sclipici, când bunică-mea mi-a dat o palmă, care-mi arde şi azi pe obraz.
“Există un timp să fii clovn şi există şi câte o după amiază când îţi plângi morţii. Să râzi când plângi, dar numai pentru că eşti frumoasă!”. Şi frumoasă eram, împotriva tuturor.
Când am devenit mamă, nici suta de kilograme, bătută pe muchie, nu mi-a fost mai puţin dragă. Una dintre prietenele mele mi-a spus, cu prăjitura pe limbă: “Nu-mi explic cum a putut să iasă un copil atât de frumos din doi urâţi?!”. Şi ea lucra cu copii.
Şi copilul meu, ca şi al ciorii, a crescut ca Făt-Frumos şi e la şcoală. L-am găsit, într-o zi, plângând pe o dâră de sufleţel. Prietenii îi spuneau că e gay, spre amuzamentul colegilor de clasă. L-am intrebat dacă ştie ce înseamnă gay. “Ceva rău”, mi-a zis “toţi copiii râd de mine”. I-am explicat că nu poţi deosebi, cu ochiul liber şi nu poţi lipi etichete pe oameni pentru că, în esenţă, suntem toţi acelaşi lucru ( da, oamenii au ajuns să fie lucruri ) şi doar gusturile alimentare ne fac unici. Copilul meu luptă şi azi să nu fie gay, neştiind, practic, ce înseamnă ‘gay’, doar pentru că nişte părinţi îşi fac timp, deşi viaţa ar trebui să-i ţină ocupaţi tot timpul, să-şi ‘educe’ copiii.
Îmi plimbam neliniştile pe plajă. Nu l-am văzut apropiindu-se. Deşi păstrasem tăcerea, începuse să mă piseze cu prea multă atenţie. La un moment dat m-a prins de mână, obligându-mă să-l privesc în ochi. “Îmi pare rău”, i-am spus, “împărtăşesc grija altcuiva”. Necunoscutul a început să râdă. “Nu-mi pasă”. “Sunt lesbiană şi-mi pasă”, m-am răstit obraznic. Mi-a ridicat fustele, să vadă dacă nu-mi crescuse ceva în chiloţi, în ultimul moment. Mi-am tras fustele din mâna idiotului. “Nu ţi-e ruşine? Ai întâlnit vreodată, în căutările dumitale pe cineva numit ‘Respect’? “. “Respectul îl păstrez pentru oameni, nu pentru zdrenţe!”.
Între timp am îmbătrânit. Nici frumuseţea, nici nevoia de respect nu mai contează. Pământul mă rabdă mai uşor şi mintea umblă slobodă. Drept pentru care, până mă lasă şi auzul, îmi mai ajunge la urechi câte o vorbă de duh: “E o proastă!”.
Da, dragă Londră, văduvele tale încă cer să crească copii cu alocaţii guvernamentale, bani care pleacă, prin Western Union, la rude bătrâne, rămase în ţara de suflet, să cumpere arme şi explozibil, pentru masa de prânz.
Da, dragule Paris, viruşii luaţi de suflet se ascund în sângele nostru şi ne îmbolnăvesc şi ne muşcă pe dinăuntru. Lucruri de proastă calitate.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s