Într-o doară, de dor

boris kazakov- twoBoris Kazakov – Two

 

Fumam bosumflată, la fereastră. Camera era goală, bateriile radio-ului se epuizaseră în câteva piruete, împletite în codiţe de reggae. Miruna plecase acasă, la nunta unei verişoare. Ascultam, cu o ureche, ciupiturile viorilor din deschiderea concertelor de sâmbătă seara şi cu cealaltă, pleoştită, mă studiam sub microscop. Nandu intrase in viaţa mea zgomotos şi halucinant de simplu, ca o petardă rătăcită. Mă vazuse la geam, în timp ce împărţea cina cu un prieten, la cantină. Era student la Construcţii, dar îşi petrecea week-end-urile prin Regie, unde era puzderie de fete şi chefuri.
Nici nu i-au trebuit multe gânduri de aşezat, a apucat o farfurie şi o lingură pătată, de aluminiu şi, în pas de defilare, a început să-mi cânte sub fereastră: “We will rock you”. Hărmălaia fusese atât de imprudentă, încât şi celelalte ferestre se umpluseră de fete cochete, care mai de care mai ademenitoare. Gâze cu aripi de hârtie şi imprimeu cu număr de înregistrare în cartea imobiliară dansau în jurul lui, cu pretenţii de confetti.
– Mi-e frică să urc, mi-a strigat, coboară in hol!
Am început să cobor, intrigată şi abia pe scări mi-am dat seama că nici nu apucasem să arunc un ochi în oglindă. Tricoul avea tivul căzut şi renunţase la sutien, în semn de revoltă spontană.
Stătea acolo, cu părul vâlvoi, seducând nepăsător portăreasa, o studentă în ultimul an la medicină, care strângea bani să închirieze un apartament decent, în Bucureşti şi jumătate din sirenele, ce-şi rimelaseră genele în amănunt, coborâseră din ferestre. M-am uitat, cu pustiu, la picioarele mele goale şi am alergat înapoi pe scări. M-a prins când eram aproape să-l uit.
– De ce fugi?
– Nu fug, abandonez nişte idei. Am nevoie de timp.
Venea din când în când. Niciodată nu se anunţa. Pe atunci nu existau telefoane mobile şi căutări cu GPS. O vreme l-am aşteptat cu sufletul la gură. Mă ducea la film, la teatru, dar şi împărţind o pizza şi o bere mă reducea la fericire. Apoi am început să-l aştept cuminte, ca o nevastă borţoasă lovindu-se în colţuri de mobilier, plângând soarta tristă a gândacului de bucătărie şi lipsa îmbrăţişării matinale. Deşi nu mă dezbracasem pentru el, aveam, totuşi, o relaţie sexuală. Nu eram vreo expertă, dar Nandu era un Van Gogh în arta sărutului. Sărutarile lui erau electrice şi orgasmice, periate de orice pudoare inutilă, dându-se de ceasul morţii, de curiozitate şi adictiv de nesăţioase. După un astfel de maraton, mă lăsam, pe jumătate leşinată, în braţele lui, un înveliş fără poftă de cuget.
– Curând, îmi şoptea în păr, curând …
Nu m-am gândit niciodată ce însemna acel ‘curând’. Nu mai aveam cu ce.

Acum, ca şi atunci, o lingură înfuriată de o farfurie mă trezi din reverie.
Dar nu era Nandu. Era o iluzie.
– Hei, vin de la Constructii, Nandu ţi-a transmis să fii gata în jumătate de ora. Iris concertează pentru prieteni, la Savoy şi am făcut rost de invitaţii.
L-am aşteptat pe scări, la intrarea în cămin. Venise cu un grup de prieteni şi n-am putut să nu observ că celelalte fete erau frumoase şi dichisite cu minijupe şi maieuri decoltate, dezgolind umeri perfecţi şi sclipicioşi. Singura concesie, pe care o făcusem blugilor şi cămăşii cutate pe sâni, fusese o pereche de balerini, cu o dâră de lanţ pe cureluşa din jurul gleznei şi pe care abia mi-o cumpărasem. Îmi enervase deja degetele, în înghesuială. Am pierdut două autobuze până tocurile fetelor s-au ridicat de la pământ, dar râsul fusese general şi practic nici nu mai conta starea vremii, Nandu adusese cu el zefirul.
Sala nu era foarte mare şi aveai senzaţia aceea plăcută că melodiile au fost scrise pentru tine, puteai lălăi în voie, fără să-ţi faci griji că vecinul îţi bate în perete. După concert toată lumea s-a adunat în hol, la un pahar de şampanie, un iz dulceag, de automulţumire îmbrâncea aerul prin încăpere. Nu era o seară de autografe, ci o seara de strângeri de mână şi sărutari pe obraz. Mă lasasem în urmă, ascunzând un colţ prăfuit de ochii unora mai pedanţi. Rememoram din clipele care-mi alintaseră crupa serii, când nişte zăbăuci, scăpaţi din lesă, începură să mă îmbie cu şampanie şi rătăciri pe bulevard. I-am împins absentă şi, aducându-mi brusc aminte că nu îmbătrânisem decât câteva ore, i-am întrebat dacă nu erau cumva studenţii tatei. Tata era bine mersi, absolvent de şcoală profesională, dând lecţii gospodinelor cum să cureţe fierul de călcat, dar arăta mortal cu papion şi simpla lui menţionare îmi adusese foloase în multe împrejurări cu grad de confuzie ridicat. Ca să nu mă repet, m-am strecurat pe uşa de la intrare şi am luat-o pe strada, în jos, înspre Regie. Erau încă vremuri când mai puteai ajunge, în siguranţă, seara acasă. După vreo duzină de paşi mi-am scos pantofii şi am tresarit în câteva mişcări de balerină, pe vârfuri, în contact cu asfaltul rece. Se întunecase voluptuos şi căldura îţi intra pe sub haine, excitând ameţită. L-am simţit doar când mi-a tras pantofii din mână. Am crezut că era Nandu şi aproape mă lăsasem cufundată în dorul din braţele lui. M-am dat un pas înapoi. Necunoscutul a început să râdă .
– Nu ştiam că am un asemenea efect asupra fetelor frumoase ( sic! )! Te-am speriat?
Din coada ochiului îmi evaluam opţiunile.
– Sunt fratele Ginei.
Gina era colegă cu mine de grupă. O văzusem printre invitaţii la concert. Ne salutasem din vârful buzelor, dar nu apucasem s-o văd în hol. Dacă remarcasem bărbatul din faţa mea în preajma ei, îl considerasem, probabil, luat şi nu-i dădusem atenţie. Observasem o răceală în mine de la un timp, nu mai deosebeam bărbaţii de mediul înconjurător.
– Te deranjează dacă te conduc la cămin? Sunt neînarmat şi am intenţii transparente.
– Mama mi-a zis să nu vorbesc cu necunoscuţi.
Zâmbea în şagă. Între timp, Gina cu un alt grup de prieteni ne-a prins din urmă.
– Lasă-l să te conducă, frate-miu e inofensiv. Ţi-l dau pe răspunderea mea. Pe mine mă plictiseşte.
Ţuţu era blând şi înţelept. Asculta cu răbdare îngerească orice prostie peroram, după care mă tăvălea, părinteşte, prin miere şi mă scotea, împopoţonată cu pene, pe strada mare.
Zâmbeam cuminte, când am ajuns la cămin. Nandu sprijinea gând în umbră, pe perete, aplecat ca o acvilă, rememorând gustul prăzii.
Ţuţu mi-a sărutat galant mâna şi mi-a strecurat înapoi pantofii, imun la zbierătele de ameninţare ascunse sub pătura întunericului.
Am rămas pe loc, cu picioarele afundate în iarbă. Degetele de la picioare strânseseră toată spaima, contorsionate în aşteptare. O rază de lună a murit în martiriu, pe pieptul meu.
Eu unde eram?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s