Idealul meu în viaţă …

shouting oh god

De data aceea chiar alesesem un băiat cu mult bun simţ, crescut de o mamă cu un trecut impecabil şi o bază de valori în excedent de stoc. Era acea specie rară, care sărută mâna şi aduce săptămânal trandafiri acasă. Simţeam cum, cu fiecare zi ce trecea, sângele îşi ridica nasul la purtare, în tonuri de albastru şi ca şi De Niro, în Taximetristrul, mă stropşeam dimineaţa la oglindă: ‘Mie-mi spui?’. Îşi permitea să mă tutuiască depravata, doar pentru că purta, drept rochiţă, o fiţuică de argint. Un plagiat.
Doamna, mama lui, ne-a luat bilete la teatru, sacrificând o seară de lectură pentru a scoate copiii în lume. Am greşit modelul de rochie. Prea multă culoare, prea mult lăsat la vedere, prea puţin fond de ten. Nu m-a putut prezenta prietenelor. Pentru a doua invitaţie s-a organizat o incursiune de cumpărături apriori. Am mâncat margarină pe franzelă o săptămână, pentru că nu puteam accepta cadouri scumpe la o dată încă recentă. Nu ştiu de ce-şi dau atât de mare importanţă cei şapte ani de acasă, zău, uneori îţi strică tot cheful! Arătam ca bunică-mea duminica, când mergea la biserică. Presupusa viitoare soacră îşi etala perlele pe gâtul meu şi în mâini strângeam o hidoşenie de geantă, care plângea tot cu perle, dar în falset, ca să înţeleg şi eu. Atunci am fost prezentată unor doamne frumoase, mirosind a pudră de la madam Rubinstein şi a Channel. Îi mulţumeam în gând tatei, că pe lângă ţigări şi deodorante de la unguri, îmi cumpărase şi un Anais-Anais, pe care probabil îl refuzase maică-mea, deşi fusese luat pe sub mână. Norocul meu că nu fusese o comedie, am un râs strident şi colorat şi nu-l pot ţine de mână mai mult de 3 minute fără să mă pişte şi s-o ia la fugă. Tot bunică-mea îmi spusese că la teatru nu-ţi ştergi nasul şi ochii cu şerveţele de hârtie, îţi cumperi dracului o batistă adevărată. Pentru că la încercarea de a broda una am fost atacată de un ac arţăgos, care a şi marcat un eseu pe bucata de mătase, bunica a fluierat sfârşitul meciului şi m-a retrogradat în divizia secundă, unde premiul de consolare a fost o batistă de dantelă de pe vremea străbunicii. Mă considerasem în câştig, până a trebuit să folosesc acel potenţial exponat de muzeu. Când drama dramei mi-a pus nod în gât, nişte nevolnice şi-au săpat drum la coada ochiului şi ca o doamnă în devenire, ce eram, am început să mă tamponez cu gingăşia de dantelă. Doar că Delicateţea-ei zgâria de mama focului şi, fără ştirea mea, picta corbi şi croncănitoare de dermatograf la mine pe obraz. Băiatul de bun simţ a pierdut şi el meciul cu veselia şi pentru că hăhăia ca prostul, am fost nevoită să-i înfig un cot în stomac. În dimineaţa următoare am găsit pe preş un trandafir roz şi o scrisorică. De adio. Doamna, mama lui, era alergică la violenţă, era prea ‘clasa de jos‘. Scăpasem uşor, ar fi putut să-mi ceară despăgubiri prin avocat, avea cel puţin alte 20 de păsări exotice drept martori.
Nici nu apucasem să mă instruiesc în obiceiurile caselor mari şi iată-mă, luată de urechi şi dată afară, pe poartă, noroc că nu eram borţoasă cu domnul casei, servitorii au nevoie şi de recomandări la vedere. O perioadă m-am concentrat pe scoaterea pământului de sub unghii, ţărâna care se încăpăţânează să ţină de manichiură cel puţin cinci generaţii. Se mai amestecaseră în livada noastră şi nişte meşteri de ornic aşa că mai aveam şi câte o rotiţă lipsă, cât să lase ora, visătoare, în urmă.
Când am auzit că au răsărit iar ghioceii în pădure, am zis că e timpul să-i zic dragostei să mai vină şi pe-acasă, că prea stătea numai prin croaziere, cu metale preţioase la gât. După câteva luni de buimăceală mi-am dat seama că stătusem prea multă vreme ocupată cu narcisismul de autodepăşire şi piaţa se rarefiase, în sensul că obiectele muncii erau deja mărci înregistrate şi excepţiile n-aveau chef să întărească nicio regulă.
De nervi, m-am hotărât să-mi iau bilet la teatru singură şi să mă afişez cu o rochie de voal cu creţuri la tiv şi jachetă, artistic jerpelită, de blugi. Aşa am dat peste Eleonore, o prietenă din tinereţe, care îşi rezema buclele aurii de umerii unui tuxedo autentic. În pauză m-a tras deoparte, cât Alain Delon făcea rost de băuturi slab alcoolizate şi m-a întrebat ce dracu’ am păţit de arăt ca o tanti angajată de primărie, pentru cosmetizarea străzii.
– Internaţional, draga mea, atacă internaţional, ţara asta de misogini nu te merită!
– Cum internaţional? Ce crezi, că am bani de excursii şi concedii în străinătate, uite cum ţin de nasturii gecii, dacă bate vântul prea tare o iau, în gaşcă, la sănătoasa!
– Nu, proasto, nu ai calculator?
– Am, la serviciu.
– Nu la serviciu, acasă … al tău, personal …
– N-am, ce vrei, să-mi iau de lucru şi acasă, nu-i de ajuns că fac ore suplimentare pe gratis?
– Eşti grea de cap, nu e de mirare că ai pasul mic şi te împiedici des …
– Poate îmi pierd un pantof …
– Mai nou prinţul aruncă vechiturile la coşul de gunoi … trezeşte-te, că altfel rămâi de basm! Ia-ţi calculator!
– E scump …
– Second-hand, nu-ţi trebuie ultimul răcnet. Şi intri pe chat. Chat-ul e o agenţie de prematrimoniale. Dacă înveţi lecţia din clasă, te aşteaptă premiul întâi, cu coroniţă. Uită-te la al meu …
– Te soarbe din ochi …
– Da, dragostea e un choux avec beaucoup de crème.
În săptămâna care a urmat mi-am luat calculator, o rablă pe care, când a obosit, n-au primit-o nici cimitirul, nici vreo biserică, de pomană. A trebuit să fac rost şi de internet. O vecină mi-a prezentat nepotul din blocul de vis-à-vis, care, flămând fiind, mi-a tras un fir de la fereastra lui. Pe lângă faptul că împărţeam cheltuielile, aveam asistenţă tehnică gratis şi se dovedise şi un fin cunoscător în capcanele chat-ului. După prima săptămână începusem să cred că ştiu limba engleză.
În a doua săptămână l-am cunoscut pe Ben.
Ben locuia la celălalt capăt al lumii, cu cei patru copii ai săi. Două fete şi doi băieţi. Nevasta îl părăsise pentru o altă femeie. De când îşi găsise fericirea n-o mai interesau copiii, dar încă o mai călca pe nervi fericirea fostului, aşa că le interzisese vacanţele în străinătate. Ben îşi urmase nevasta în ţara de origine, aşa că acum rudele îi aruncau chiftele peste gard, când îl chinuia dorul de unde-i fusese bine în viaţă. Dacă s-ar face un calcul de probabilitate cam cât de des se întâlnesc doi fraieri pe internet, aş spune că e rara avis, de obicei acest subtip de personalitate torturează categorii normale sau peste medie, de cetăţeni.
Petreceam ore în şir vorbind cu Ben şi cu copiii. Pierdeam iremediabil la x şi 0, desenam căţeluşi şi ascultam poezii, despletite în rime jucăuşe. M-am lăsat copleşită de rugăminţi şi mi-am cumpărat şi un webcam. Acum ne puteam băga nasul, cu dezlegare, unii în casa celeilalte. Înfiasem o familie de refugiaţi nerefugiaţi, online. De Crăciun le-am trimis copiilor cadouri şi pentru că nu ştiam genului ăsta de prieteni, ca Ben, ce cadou era considerat a fi permis să fac, iar Doamna, mama celui care mă trimisese la plimbare, nu mai putea fi deranjată, bunăvoinţa se conjuga doar la prezent, i-am trimis un album cu fotografii din  România. Dată fiind bucuria copiilor, care au desfăcut cadourile în direct, şi sensibilitatea personală, la care excelam (proştii nu-s proşti destul, dacă nu-s puţin sensibili şi fuduli ), Ben a considerat că e momentul pentru un upgrade, aşa că a trecut relaţia noastră la nivelul următor. După confidenţe de rutină au urmat confidenţe ultra top secret. Aşa am aflat că Ben mai avea încă un id, cu care chat-uia în timp ce eu mă întreţineam cu copiii. Pe un site gay, pagina cu lesbiene. Aşa spera să-şi întâlnească fosta nevastă, care acolo îşi descoperise sensul şi motivaţia vieţii. Spera s-o recucerească, probabil, măcar la limita cuvintelor. M-a rugat ca după ce trimitea copiii la culcare, să intrâm amândoi pe chat, pe acel site şi să ne remodelăm după atmosfera de acolo. Mă simţeam ca o pisică, care deşi ştia că stăpâna e o zgârcită şi practic urăşte felinele şi nu ar ţine una decât pentru prins şoareci, găseşte în debara nu unul, ci două ulcele cu smântână. De bucurie sare cu totul în piscina cu gust de rai şi rămâne zidită în lut, căci nu mai poate să-şi tragă pântecul afară. După prima noapte de chat, când îmi spuneam rugăciunea, îi promiteam Domnului respectarea, la silabă, a poruncilor, dacă mă trezea şi pe mine măcar puţin lesbiană. Femeile duc cu ele poezia şi la duş. Nici nu era de mirare că nevasta lui Ben, după ce găsise acest site, plecase fără să se uite înapoi, poate doar cu puţină mânie, că o găsise el primul. Ben era mai lesbian decât lesbienele. Sonete de Shakespeare, Yeats, Poe, balade rock şi pop. Îmi furase şi mie minţile noua Bernadette! În timp ce tata începuse să-mi cumpere ceasuri cu alarmă, cu mesajul că orice femeie de bun simţ ar trebui să se mărite măcar o dată, înainte de ieşirea la pensie, eu eram practic familistă. Aveam patru copii, înfiaţi online, pe care îi ajutam să-şi facă temele şi cărora le spuneam poveşti înainte de a merge la culcare, un bărbat al altcuiva şi al nimănui, în acelaşi timp, cu care flirtam pe un site de lesbiene, plus alte aventuri delicate şi cu dulceaţă de baclava. Partea extraordinară şi de nepreţuit era că nu trebuia să spăl, calc, gătesc decât tot pentru o persoană. Partea la limita depresiei era că adormeam fără nicio îmbrăţişare.
După o perioadă de fericire virtuală, care e la fel de inexistentă ca şi cea reală, Ben s-a dezbrăcat de tot. La propriu, în faţa camerei. M-am născut între Carpaţi, dintr-o mamă şi trei fraţi, adică avusesem o copilărie cu reguli stricte, împărtăşanii, pudibonderie şi prejudecăţi. Chiar înţelegând Big-Bang-ul tot îţi mai rămâne, aciuată în urechi, liniştea scheletelor din dulapuri.
Tot Ben a fost cel care a intuit situaţia şi pe modelul ‘râd de mine, că altcineva n-are cine’ m-a cerut de nevastă. Îl văzusem gol şi onoarea trebuia reparată, înainte să se trezească copiii. Era de neînţeles cum de îl părăsise, totuşi, nevasta.
Eram tânără pe atunci, cumplit de tânără. Deşi am încercat să salvez o prietenie, care-mi lipsea, n-am putut să-mi şterg din radieră conturul, aveam mâini anorexice, lipsite de vlagă.
M-am măritat cu un băiat de mare bun simţ, cu o mamă cu un trecut impecabil.
Mi-am dat singură papucii.
Vreau să cred că cineva care îl merita l-a găsit pe Ben.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s