Căzut într-un gol de inel

crying woman

Niciodată cerul nu fusese mai greu. Fulgi cădeau chicotind, amuzând o mazurcă desenată în vârful picioarelor, de un vântişor abia ieşit de pe băncile şcolii. Limbuţe mici, colorate despuiau, la adăpostul fesurilor cu moţ, nişte spirale de zahăr din curcubeu, îndrăgostite de-un băţ. Un Moş Crăciun, de care atârna un costum cu două numere mai mare, tremura în clinchet de clopoţei. Mustaţa îi căzuse pe o parte, a pagubă, în găleata de plastic dormeau, în frig, câţiva bănuţi. Din restaurant, Maître d’ păşi, scrobit, înafară, alungând cu mâna osoasă gâzele albe, şi-i puse în mâini o cană aburindă. Mirosul de vin fiert în pudră de scorţişoară mi se urca la cap. Adunai fierbinţeala care mă chinuia pe dinăuntru şi o suflai pe geamul mare, ornat, pe la colţuri, cu ramuri de brad. Cu mâna înmănuşată schiţai un gemuleţ, un ochi afară din mine. Stătea retras, într-un colţ, zâmbind cuminte unei cărţi în combinezon – o vechitură pe care o luase de suflet de la anticariat şi care îşi lăsase coperţile să cadă a neputinţă.
– Şi cărţile se dezbracă când le atingi. Ai mâini de amant.
Mă privise amuzat şi obrajii ridicaseră un zâmbet cu neîncredere. Aşa zâmbea şi acum şi eram geloasă pe paginile murdărite de acreala vremii. Aştepta să-i aduc un inel.
Aşa fusese de la început între noi. Eu, mărşăluind fără teamă de tunet şi fulger, el, păşind sfios în umbră, pândind, cu ochi alerţi, pericolul. Orice cuvânt scăpat fără măsuri de precauţie era analizat şi despicat în mii de patru. Ajunsese să nu mai doarmă nici nopţile, răstălmăcind şuşotelile zilei. Îmi reproşa fiece abatere de la normă, orice accent prost plasat însemna influenţa unui alt bărbat, ajunsesem să învăţ limbajul semnelor de la o colegă de serviciu, ca să mă pot certa singură, în oglindă. Dacă zâmbeam gunoierului şi îi ofeream o cafea, să-şi odihnească crăpăturile mâinii, se bosumfla, dacă nu primeam emailuri de la colegi era pentru că eram prea apropiaţi şi nu mai rămânea nimic de spus. Renunţasem să mai merg la birou, îmi aduceam de lucru acasă. Deşi ieşea în fiecare zi, lăsa o vecină să-mi ţină de urât, în caz că mă apucau pofte înşelătoare de lapte sau struguri. Dacă nu l-aş fi iubit, l-aş fi omorât, ca în filmele proaste, când ploua şi lumina străzii implanta cuţitul. Eram ispită şi eram păcat. Doar aşa îşi putea împăca somnul.
Îl iubeam în acuarelă. Îi dăruisem toate culorile şi încă îmi mai dădeau, peste mâna nerăbdătoare, nuanţe şi umbre. Toţi pereţii erau un singur suflet, o singură inimă şi un chin. Nici măcar nu se recunoscuse. Căutând avid greşeala, dovada care m-ar fi trădat, nu văzuse nimic din ce îi dăruisem. Pusesem totul la vedere şi el era orb în iubire, pur şi simplu nu se putea descălţa în lumea mea, se oprise în prag şi temea talpa casei şi uşorul uşii. Uneori mă trezeam noaptea şi-l găseam sfâşiind pânzele de pe pereţi. Le arunca pe geam şi săracii uliţei făceau focul cu ele, râzând în hohote la scânteile ce fugeau speriate către lună. Truda mea oblojea inimi răpuse de frig. Obosisem într-un an cât alţii într-o viaţă. Uneori îl rugam să plece, trăgeam de mine să-l părăsesc. Stătea în faţa mea, ca şi acum, zâmbind copilăreşte. Poate că ăsta era blestemul meu, mâna lui Dumnezeu, iubeam ţărâna mai mult decât văzduhul.
Aştepta un inel. Mă auzise vorbind cu Marga, o prietenă din copilărie, la telefon, îi spusesem că am luat, în sfârşit, o hotărâre. Marga nu ma întrebase niciodată nimic, privea în muţenie la faţa scrijelită de durere şi-i auzeam dojana şi mila alergând prin vene, dar de câte ori ne întâlneam descria, în lumini de neon, năstruşnicele aventuri ale copiilor şi lista de cumpărat boli, a maică-sii. Coana Eleonora nu voia să moară până nu le încerca pe toate. Cât aş fi vrut să am şi eu răbdarea ei! 
Era cel mai frumos suflet de pe pământ şi cel mai rău. Credea în puterea mea de a îndura, dar nu în forţa lui de a distruge. Un granit prost rânduit.
Începuse să-mi fie frig şi o negură vie bolborosea la mine în ureche. Simţeam cum mă furişez încet sub nişte ape liniştite, care mă legănau … mă legănau …Undeva, departe, o sirenă rupea liniştea în bucăţele. Pe tâmpla aerului se scria vocea lui, ca o serenadă, mă mângâia de visuri, mă stăpânea de somn.
Vocea aceea care nu-mi dădea pace. Îngânând mereu orice gând al meu. Când am deschis ochii, era lângă mine. Îmi tremurau buzele.
Mi-a prins faţa în palme şi i-am simţit sărutul până la gleznă.
– Copilul e bine, e cald înlăuntrul tău, ca şi în mine.
Abia atunci am dat drumul lacrimilor, să fugă de mine.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s