Mărgele colorate

fur

Am fost şi eu odată tânără, nici măcar nu încerc să mă abţin să nu zic şi subţirică, pentru că eram subţirică de tot, umeraş glisant cu rulmenţi din grisine. Sau sticks-uri. Nu pixuri, căci ar putea însemna pantofi cu toc, ceea ce am purtat foarte rar, aproape deloc, în viaţa mea, pentru că m-am născut cu nasul la mare altitudine. Fiind eu tânără, aş crede că încă mai sunt un pic, eram foarte uşor de prostit. Nu de oameni în general, ci de cărţi şi reviste. Apăruseră timid la vremea aceea, dar pentru că piaţa era săracă pe vremea parautecismului meu revoluţionar, citeam reviste pentru femei şi pe muchie, cu tot cu căsuţa redacţională şi adresele Casei Scânteii şi cea a tipografiei. Pentru că mama poporului era doctor şi inventator de nişte cauciucuri fantastice, tot felul de duduiţe băgau femeilor, ocupate până mai ieri cu întoarcerea omletei aromate cu mărar, idei în cap. O prietenă de-a mea chiar putea produce câte un Paris Match pe lună, o franţuzească în care alte mademoiselles sfătuiau despre folosirea periuţei de dinţi şi nu a bidinelei în renovarea de dimineaţă a feţii. Şi pentru că dragostea vieţii tale ar putea să cadă îngrozită la podea, văzându-te cu masca de smântână şi miere pe faţă, soluţia perfectă pentru o viaţă în doi plină de romantism şi recunoştinţă ar fi ‘fiecare la casa lui’. Adică nu trebuie să dai cu aspiratorul în fiecare zi, poţi şterge praful şi după două săptămâni, fără să apară, din senin, rebus-uri vulgare, scuipate de năluci indignate, poţi să te fâţâi prin casă în capotul cu tivul desfăcut al bunică-tii şi felii de castraveţi pe sub bandană. Mare adevăr, mi-am zis, aşa voi face. Fericire pe linie continuă până la bătrâneţe.
N-aş putea spune că mi-a mers rău. Până la Gabriel. La început, ca în orice relaţie, îţi zboară fluturi din păr, când te piepteni, cu inima ta joacă ‘tenis cu telecomandă’ nişte neuroni nesimţiţi, cu viaţă scurtă şi, în general, tristă, iar pe sub piele o echipă mixtă de gâdilici şi zgândărele se pregătesc pentru olimpiadă. Gabriel dădea din cap, binevoitor, la toate tâmpeniile mele feministe, în timp ce eu închideam ochii la nişte drăgălăşenii misogine. Nu era zgârcit în argumente, dar rămânea în poziţie de gentleman în pat şi înafara lui. Mă răsfăţa cu nimicuri atât de dragi sufletelor fragile de femei, chiar şi celor care mai scapă câte-o înjurătură, dar nu mă lăsa să scap din frâul corvoadelor serioase, reechilibra continuu balanţa pe care eu o smuceam impulsivă, copilăreşte. Iubitul ideal nu e cel care ţine pasul cu tine, ci cel care pune în mişcare pasul tău. Când ecoul îşi strigă de dinăuntru fuga spre înafară, abia atunci ai dat de bucluc. Love, love, love!
Apoi vine o zi când depăşeşti recordul anterior de puncte, al nu se mai ştie cui şi un înger, repetent la termodinamica penelor de gâscă, te trece automat la nivelul următor.
Pentru noi a fost să fie iarnă. Nu flori de măr, ci gumă topitoare cu gust de omăt şi ger. Împărţeam o mănuşă şi ne înghionteam printre tarabe de meşteşugari. O bătrânică cu bundiţa tivită cu vulpe roşcovană şi opinci înnodate pe oghele de lână înşira mărgele pe aţă. Stătea acolo, ca o icoană, aplecată de pe un scăunel de lemn şi, în timp ce priveam, un moşneguţ cu trei dinţi lipsă din zâmbet ne dădu grijuliu la o parte şi-i întinse o cană cu ceai. O jumătate de felie de lămâie îşi rezemă, pentru câteva clipe, aroma imorală de nările noastre. Bătrânica ne văzu zâmbind tâmp, ca la poartă nouă şi-i făcu semn moşului să ne omenească şi pe noi.
– O împărţim pe-a ta, bădie Dumitre, mai zise bătrâna.
Ne-am băut ceaiul împreună, cu vorbe puţine şi doar câteva fire de zahăr. Gabriel a cumpărat toate şiragurile de mărgele şi mi le-a pus la gât. Cântăreau o tonă.
– Eşti atât de frumoasă …
Nu mai cântăreau nimic!
La săptămână, a fost nevoit să amâne o întâlnire, avea alte angajamente. Când lăsasem eu timpul să-şi facă de cap, fără să-l calc pe urme?
Am bătut toate magazinele, să-mi caut o haină de blană. Erau foarte scumpe. O vânzătoare, mama suavă a două seturi de gemeni, m-a întrebat dacă aş accepta una second-hand, purtată foarte puţin. O primise în dar de la un soţ grijuliu cu sentimentele ei, cand îi spusese că rămăsese însărcinată prima oară, dar după două naşteri devenise doar o aroganţă de şifonier. Am aşteptat să iasă din tură şi am condus-o acasă, de unde m-am ales cu o vulpe roşcovană, cu guler înalt şi bogat, mângâind până la genunchi o înfumurată, sau o înfrumuşată, mă rog. Am strâns la piept, în drum spre casă, o sticlă de şampanie, neapărat franţuzească. Perle lichide în mătase franţuzească.
Şi da, era unul din acele momente când chiar dacă picioarele te imploră să renunţi, că-s obosite, îţi pui pantofi cu toc, escarpen.
Mă încerca un tremur melodios, de emoţie. Am sunat şi, în timp ce Gabriel deschidea uşa, am dat cortinele de blană la o parte şi în lumina reflectoarelor au rămas doar prim-balerinele, şiraguri lăcrămoase de mărgele colorate. Zâmbetul, care se înfăţişase ospitalier ochilor, a coborât spre podea, cu groază. Era livid. Eu murisem deja. Am apucat să strâng haina în jurul taliei, cand nălucile neprietenoase de acasă m-au săltat pe umeri şi m-au târât până la singura uşă care mă primise întotdeauna fără reproş. N-am mai ieşit din casă vreo săptămână, n-am mai răspuns la telefon. Nu pentru că mi s-ar fi părut că toată lumea îmi ştia secretul. Nu pentru că mă înfăţişasem iubitului goală, mă văzuse şi fără mărgele. Toate motivele pe care ţi le expun creatorii de reviste ca să te scoată din buimăceală sunt de fapt buimăceală.
Când te dai deoparte e pentru că tocmai ai strigat “Evrika!”, dar nu ai nimic palpabil de înregistrat ,ca marcă. Îţi dai un căpeţel de piele la o parte, te uiţi înăuntru şi-ţi zici în barbă: “cum e posibil să nu fi ştiut?”.
După alte două săptămâni aveam nevoie de o slujbă. Stăteam în anticamera agenţiei de forţă de muncă şi completam un CV, al meu, de-acasă, fusese respins ca prea sumar. Aproape sfârşisem, sub privirile nemulţumite ale altor cinci persoane care luptau să câştige porţiuni însemnate de masă, când am dat de buturugă: hobby. Ce hobby mai aveam? Aş fi avut nevoie de alte două săptămâni de gândire, doar că albinuţele de lângă mine zumzăiau supărător şi-mi afectau şi timpanul şi ciocănelul. Am scris: Gabriel Muşat, şi cu asta basta!
Peste două zile aveam o slujbă nouă şi un salariu competitiv.
În dimineaţa de ajun de an nou pusesem de cafea, când s-a auzit soneria. Cine oare nu mai avea somn? În faţa uşii, rezemat de pragul îngust, se prefăcea adormit un buchet de trandafiri. L-am tras în casă, nu înainte de a certa toate ungherele vecine, că nu şi-au pus cameră de înregistrat. Între sânii roşii şi parfumaţi, tolănit pe o rană, zăcea un plic, ascunzând şugubăţ o fotografie. Gol puşcă, cu ochii ascunşi sub un bor molatec de pălărie, Gabriel îmi ura o ‘bună dimineaţa!’. 
“Fiecare la casa lui” e o invenţie de nume de botez pentru un hobby. Un hobby de relaţie. O joacă plăcută între adulţi care îşi cântăresc timpul şi-l gestionează ştiinţific. Dragostea e anarhie. Pete de cafea pe faţa de masă, firimituri sub scaune, pişat de câine pe covorul din sufragerie, sforăit la miezul nopţii şi foarte multe pupături.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s