Giorgi dragă, n-am niciun Cluni

nine weeks and a half

 

Bibi era plictisit din cale-afară. Încercasem să-i vorbesc, aruncasem şi vreo două glume în joc, începuseră deja să-mi transpire palmele. Bibi era de neînduplecat. Preluase un refren de la radio şi mă scurt-circuita cu el între urechi. Când se plictisea, Bibi devenea periculos, punea la semnul exclamării, radiind fără milă semnul întrebării, lovituri militare şi prelua comanda. Ştiu că multora le place să-şi boteze maşina Lenuţa sau Pamela, dar creierul meu, de când s-a născut, îşi zice singur Bibi. Mi-ar fi plăcut mai mult englezescul Giorgi sau chiar Percy, Ghiţă ar fi însemnat să-l iau la mişto şi nu se face. Cu creierul din dotare nu te cerţi. Dacă vrei să-l înjuri de mamă, întâi îi dai de băut, altfel face implozie şi te mărită cu Yankee Doodle. Jucam fotbal cu o pietricică, pe care o agăţasem de sub un pom prostituat la drumul mare, când, fâţâindu-şi dosul asamblat într-o instalaţie vişinie, cu furăciuni de ametist scuipate pe sticlă în jurul gâtului, un caniş îşi ridică piciorul pe pantoful meu tip balerin. M-am aplecat să-i dau un bobârnac, când potaia s-a ridicat pe vârfuri şi m-a lăsat fără un strat de fond de ten pe faţă. Bătrânelul care-l trăgea de lesa mi-a făcut, complice, cu ochiul.
– Pisoiaş e tare sclifosit în materie de femei, pe tine, copilă, cred că te place un pic.
– Pisoiaş??? am ridicat uşor vocea, mai mult ca să am timp să înghit rafalele de râs care îmi rupeau grumazul, decât din indignare. Potaia întoarse atunci capul şi pot să jur că murea de râs, cel puţin colţii susurau “cheese”, la vedere.
– De fapt nevastă-mea voia să luam un Bobi, dar ăsta e singurul care o suportă să-l ia în braţe, fără s-o muşte.
“Iacătă, fiule, un Bobi şi un Bibi cu aceiaşi configuraţie cromozomială”, îi spun pe tăcute creieraşului meu înfierbântat.
Şi în timp ce stăteam cu ochii pe potaie, să-i pun un vârf de pantof pe lăbuţă, cât să-i iasă, măcar puţin, şmecheria pe ochi, Bibi al meu mă duse de nas până în parc. Acolo Pisoiaş fu preluat, la o baie de pupături, de o bunicuţă plinuţă, cu ochelari de baga şi poşetă de lac.
– Soţia? îl întreb pe bătrânel.
– Aş, vecina de vis-à-vis. Îl tratează de purici.
Salutând scurt, m-am retras prin spatele bătrânelului, de unde, injectând o doză sănătoasă de “vezi tu pe dracu’ data viitoare!” în ochii mici, am plecat, scoţând şi limba, ca să sigilez definitiv declaraţia de război. Un poliţist care se împiedicase prin zonă mă apostrofă cu arătătorul, Bibi mă împingea în zone cu bucluc. Ca să-l îmbunez, m-am aşezat pe o băncuţă cu faţa la soare şi am început să-i citesc poezii. Aveam o cărţulie de buzunar, care se jerpelise de câte oftaturi pusesem în ea. Recitasem prima strofă din imnurile iubirii, când îl văzui pe bărbatul de pe malul celălalt al băncii. Costum, cravată, pantofi daţi cu cremă. Era de rău. Am tresărit vizibil când şi-a dus mâna la buzunarul de la piept. Agent CIA sau doar un Smith & Wesson? Individul scoase un plic alb, mi-l puse în poală, salută şi dispăru, nu înainte de a-mi fi făcut cu ochiul şi a-mi ura o zi formidabilă:
– Consideraţi-vă servită! Vă salut!
Mă simţeam exact ca şi Keira Knightley ( Love actually ). Stăteam cu Bibi la televizor, şi nu era neapărat de Crăciun, ci mai degrabă de ziua mea. Sună la uşă. Mă duc să deschid, poate mi-a trimis mama tort cu nucă. Când colo Brad Pitt! Pune CD player-ul pe prag, Joe Cocker îi zice să-şi lase măcar pălăria pe cap şi el începe să tragă artistic de şireturi şi cusături. Bibi mă întreabă, nervos, cine-i ăsta, iar artistul îmi face semn că vrea să rămână incognito. Îi spun că e băiatul meu din prima căsnicie, mizând pe faptul că, frapat fiind de mişcările din bicepşi şi pectorali, n-o să se apuce de calcule matematice. Când mai are doar un petecuţ pe el, produce un plic alb, de după şnurul de la spate şi mă asigură că am fost servită. Deci se poate şi ca în film!
După zâmbetul sarcastic al mesagerului deduc că nu e vreo scrisoare de amor. După text, e scrisoare de amor, de la tribunal.
Vecinul meu Giorgi Cluni mă dădea în judecată pentru hărţuire sexuală.
Atunci când s-a mutat în bloc, ca toate celelalte proaste colocatare, l-am găsit irezistibil. Atât de irezistibil încât i-am povestit şi Anei despre el. Ana, prietena mea de-o viaţă, m-a făcut să cumpăr o tartă cu ciocolată şi, în cel mai ospitalier spirit american, să-i urez şedere plăcută. De atunci Giorgi mă tot pişcă de fund, de câte ori ne întâlnim pe casa scării, adică foarte des, semn că are vizor cu proiecţie de imagine în sufragerie. La început l-am întrebat, enervată, dacă are un fetiş pentru partea aceea, foarte modestă, a făpturii mele ( nu posed nimic bombastic ), dar a ridicat mâinile cu inocenţă, întrebând din priviri: “Eşti nebună? Ce-ai cu mine, cucoană?”. Azi aşa, mâine aşa, nici bronzatul artificial nu-i mai oferea alibi. M-am înarmat cu răbdare, cumpăram multă şi era a dracului de scumpă. Începusem să-mi scurtez fustele, lăsam nasturii descheiaţi până la buric, la cămăşi, renunţasem şi la sutien. Mă fâţâiam toată ziua de ici colo. Până când a început să-i înflorească pe faţă zâmbetul acela de cunoscător şi abonat la vinotecă. Atunci l-am prins niteluş de revere, l-am proptit de uşa apartamentului şi l-am pupat pănă i s-au cerut perciunii la reanimare. Nici nasturi la haine nu mai avea, când i-am dat drumul. După care am plecat să-mi cumpăr nişte gablonţuri.
Cu ce impresii rămăsese Giorgi? Citez din plângere:
“Onorată instanţă, am rămas şocat de limbajul şi comportamentul acestei femei, după eleganţa şi delicateţea cu care am tratat-o, de când m-am mutat în aceeaşi clădire cu dumneaei.”

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s