Dinozaurul fricos şi un câine de omuleţ

the good dinosaur

Mai sunt cinci zile până la Crăciun şi de la sfârşitul verii, din coada şfichiuitoare a lui august, fiu-meu nu se mai satură să-şi revendice cadouri de la Moşul. Mai sunt cinci zile şi aproape scăpasem. I-am cumpărat toată seria ‘Home alone’, tac-su i-a cumpărat toată seria ‘Star Wars’ şi mi-am plătit şi datoria ( Call of duty) către x-box. Şi totuşi a trebuit să merg şi la cinema. Când tot mapamondul îşi trage burta să intre, înghesuit, la Star Wars, eu a trebuit să-mi înving atacul de panică ( nu explic, chestii pur femeieşti ) şi să dau ochii cu bunuţul dinozaur ( The good dinosaur ). Prima oprire: popcorn. Fiu-meu preferă dulce. Urăsc până şi mirosul. Pe când eram copil, un moş cu trei dinţi de argint şi fes cu molii la vedere făcea popcorn pe jar, lângă pasarela de peste calea ferată. Când mi se întâmplă să trec pe acolo, când mai ajung şi eu pe acasă, simt încă mirosul sărat gâdilându-mi amintirile, aşa cum marinarii simt, până şi în somn, când îi ia valul. La aparat, o dolofană pitică, cu inele groase în nas şi pe degetul mare de la mâna stângă. O şuviţă de păr violet îi dă, ameţită, peste gură. Cer o porţie mică de popcorn pentru copil, deşi mă uit cu jind, dar doctorul e convins că mor dacă pun gura pe aşa ceva. Dolofana îmi zice că porţia mijlocie e mai ieftină, dacă iau şi băutură. Fiu-meu sare în sus de bucurie, de parcă a înscris un coş la baschet. Merg pe mâna fetei. La rest mă înşeală. Cu o liră. Mă gândesc să i-o las, de colindă, dar nesimţita mă priveşte dispreţuitor şi abia atunci văd că are şi un cui în sprânceană. Îmi deschid haina, să vadă că la pectorali sunt la semigrea şi-i cer lira înapoi. Casa de marcat îmi dă dreptate. Dolofana îi trage un pumn în butoane şi-o face să deschidă guriţa, apoi extrage moneda, pe care mi-o freacă de palmă, cu ciudă. Un interminabil din spate îmi şopteşte la ureche să chem şeful de tură, că primesc bonus pentru onoarea de a fi fost înşelată, poate chiar prăjiturica ornată cu zmeură, la care vede că mi se scurg ochii. Dau din mână a Crăciun şi plec. Idiotul tot nu s-a terminat, vine după noi, scoate din celofan prăjiturica pe care o ochisem, dar mi-o refuzasem, în ideea de a-mi proteja puţin talia, ia din vârful buzelor zmeurica, şi-o roteşte pe limbă, după care o striveşte cu dinţii, lăsând sucul să-i facă flori la colţul gurii. Înghit în sec. Mă uit la infantil, cum trece de la orgasm de degustare la orgasm digestiv, când o silfidă cu două coaste în loc de pomeţi şi pene la urechi îl trage de curea:
– Iar te dai în spectacol, Norman? Vă rog să-l scuzaţi, de trei zile bea cidru şi crede că-i contaminat cu marijuana.
Mă prind, la timp, de mâna care începuse să-mi tremure cu paharul cu Cola al copilului cu tot ( data aceea din an când are dezlegare la toate nenorocirile ) şi încep să caut sala. Fiu-meu şi-a umplut gura cu popcorn şi îmi face semn să-l pup pe dinţisori. De mici bărbaţii sunt impermeabili la ridicol. Sala e un 13. La ultimul etaj, ultima uşă, Dante, mă terorizezi? Aproape goală, aproape, pentru că la trei palme de scaunele noastre, ne suflă în cefe doi plictisiţi. Ea – un munte de bunătate, prăvălit pe un scaun şi jumătate. El – frânghia de siguranţă. Ne zâmbesc tâmp, în timp ce se foiesc pe scaune. Reclamele se derulează deja pe ecran. În timp ce ninge cu popcorn pe picioarele mele, accept, la rugăminţile copilului, mai mult de frică să nu fiu pusă să mătur, dacă neastâmpăratul nu încetează, să revenim pentru Kung-Fu Panda 3 şi pentru Chipmunks ( Alvin and the chipmunks 3 ). Tatăl veveriţelor vrea să se însoare, cu o mamă singură, cu un copil gata crescut, care râgâie. Fiu-meu e în extaz, dacă nu sunt în stare să fac rost de un astfel de individ, măcar să-l aduc să-l vadă pe ăsta. Calvarul mamelor singure ăsta e, un calvar. N-apuc să regret. Jack Black mă fixează cu privirea, de sub o pereche nostimă de ochelari. Încă râd de plăcere, când King-Kong, varianta blondă sau poate un tătăiţă, iese dintr-o carte şi după el încă vreo zece mii de bau-bau-uri. Goosebumps. Piele de găină. Şi la interior, şi la exterior, căci la final de reclamă se declanşează atacul piticilor de grădină. Un singur lucru mai era sfânt sau nostim, după caz, pe lumea asta. Piticul de grădină. A venit Forţa şi l-a trezit. La Star Wars să meargă cu tac-su. Cu astfel de coşmaruri eu când mai dorm?
Încă filosofez, mai mult de frică, să nu se prindă fiu-meu că şi la vârsta asta sunt inaptă pentru cinema. Ineptă o fi fost mai corect? Hm…
Începe filmuleţul, care după titlu pare, aşa, ca un plasture cu nicotină, după ce spaime am tras.
O familie americană de dinozauri brachiosaurus ( americani chiar şi când nu se inventaseră hamburger-rii şi hot-dog-ii, şi vegani peste toate ), cu trei copii, un băiat mare, o fată la mijloc şi un fraier fricos, trăiau din agricultură, coceau păpuşoi. Un fel de zmeu le fura din rodul muncii. Parcă te gâdilă puţin, când descoperi olecuţă de Prâslea cel nevolnic şi păpuşoaiele comestibile. Zmeul se dovedeşte a fi un pui de omul cavernelor, dar care se comportă ca un câine, un fel de lup semidomesticit, merge în patru labe, miroase tot ce prinde şi e cel mai bun prieten al dinozaurului. Dinozaurul cu dizabilităţi emoţionale dă piept cu inundaţiile, rămâne orfan de tată, ca şi Regele Leu  ( The Lion King ) şi din inundaţii în inundaţii reuşeşte să-şi evalueze rugozitatea, semn că apa trece … ale dracului pietre, rămân. Apar şi nişte pterodactili, care susţin că sunt de la SMURD, când de fapt sunt nişte fomişti puturoşi, care caută suflete candide, să le procure hrana, salvată de la înec şi o familie de cowboy T-rex, care îşi caută turma de bizoni sau boi cu spată groasă, răpită de nişte alţi carnivori, care arată şi se comportă precum lupul rus din ‘Nu pogodi’. M-am făcut că uit de un tip de triceratops cu anxietăţi, cu talismane de omizi, vulpiţă şi bufniţe preistorice, care mă reprezintă cu cinste şi de nişte arici cu simţul umorului. Morala filmului e familia, cu bune şi cu rele, şi cu un ţarc de găini, mai rele decât focoasele nucleare şi ne-a făcut şi pe mine, şi pe fiu-meu să plângem, el preadolescentin, eu menopauzală, fir-ar ai dracului de hormoni nenorociţi, care îşi fac de cap şi la desene animate! Pentru plictisiţii din spate au lucrat însă fără chitanţă, s-au mozolit în întuneric, după pofta inimii, pot să jur că am auzit fâşâitul lenjeriei prin trei straturi de haine şi fiu-meu a conchis înţelept, când s-a aprins lumina, că şi-au adus copilul din burtă să vadă filmul, ceea ce l-a şi emoţionat. Pe mine nu, să torturezi o femeie divorţată, care nu ştie, când şi dacă, mai are parte de vreo pupătură, o oră şi jumătate, mi se pare o încălcare neruşinată a drepturilor omului. Mai ales când e luată pe nepregătite. La desene animate. La ‘Goosebumps’ vă rog să aduceţi şi un prieten, dacă nu măcar tu, Moşule Crăciun sau ce vrei tu să fii. Dacă nici anul ăsta nu rămâi peste noapte, de la anul eşti trecut în rezervă, pariez pe Grinch!

P.S. Ce m-a emoţionat cel mai mult a fost când tatăl dinozaur, care moare la inundaţii, ca să poată prâslea să devină eroul principal, îşi scoate, noaptea, copilul cel timid la o plimbarică cu rol educativ. Îşi învârte magistral coada şi din iarbă se înalţă milioane de licurici. Sufli uşor pe o gâză şi o transformi în steluţă zburătoare. Ca şi visele noastre, le dăm cu sclipici şi când să ne bucurăm de ele, îşi iau zborul.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s