Ana muntelui Ană

illustration-of-a-woman-on-the-top-of-a-mountain-by-charles-courtney-curran

Woman on the Top of a Mountain
by Charles Courtney Curran, American 1861-1942

Când am pornit la drum nu mai aveam tinereţe pe dinafară, frumuseţea fusese puţină, nu prea aveam ce să regret. Ultima electrocardiogramă mă găsise tristă şi aritmică. Având în vedere că eram afonă de urechi, era logic să fiu aritmică de inimă. Doctora stătuse ca pe ace, să nu cumva s-o întreb ce diagnostic îmi pregătise după un an de teste şi întrebări. Întrebări adresate mai mult lui Dumnezeu din ceruri, de care ne îndoiam pe rând şi din unghiuri diferite. Măcar el să fi dat un indiciu. Renunţasem la băutură, la ţigări şi la soţ. Nimic nu se schimbase.
– Arăţi bine, mi-a zis grăbită. 5 minute am dezbătut unde se găsesc cele mai fine pulovere de caşmir din oraş.

Când mai rămăseseră doar 2 minute din programare:
– Cred că e de la stres. Mai bine pleci undeva. Afară din oraş. La aer curat.
Fusesem în concediu o lună, ce rost mai avea să insist?
Lăsasem ţigările, cafeaua, băutura, căsnicia, acum îmi cerea să mă las şi de stres. Mor unii de fericire, aşa am auzit.
Data viitoare o să-mi ceară să plec şi din mine, să parazitez viaţa liniştită a unuia sănătos. ‘Neapărat sănătos‘, îmi va spune pe un ton grav. O voi contrazice în gând, nu poţi ocupa decât unul beat, stresat sau afumat, unul treaz te plesneşte de-ţi sar mucii. La cel amorţit durerile se dublează.
De câte ori ieşi de la medic trebuie să renunţi la ceva. De câte ori ieşi din adolescenţă trebuie să renunţi la ceva ( toţi cititorii care păzesc punctele şi virgula vor ţipa în gura mare că nu poţi ieşi de mai multe ori din adolescenţă. Bineînţeles că poţi. Vârstele sunt nişte ordonări exterioare. Pe dinăuntru, mental, e anarhie, fizic natura tinde spre perfecţiune. Şi cancerul e perfect, căci e aproape imposibil de controlat. Când crezi că ai câştigat bătălia, îţi prezintă factura cu daunele de război.). De câte ori te îndrăgosteşti trebuie să renunţi la ceva. De câte ori eşti părăsit trebuie să renunţi la cam tot ce ţi-a mai rămas. Logic mai bine ieşi de la doctor, pare mai ieftin.
Pe drum spre casă m-am tot gândit unde să mă duc. Nu-mi plac aglomeraţiile. Nu-mi plac nici politeţurile organizate. M-am lăsat să cad pe fotoliu, planurile erau stresante în ele însele. Am luat de pe raft o carte, la întâmplare şi închizând ochii, ca la de-a v-aţi ascunselea, am deschis-o cu speranţă un pic zăludă, dar nu deşartă:
“Ce-ai făcut cu muntele tău?”, o cârtiţă întreba o veveriţă care-şi dăduse scorbura pe o mână de nuci.
M-am uitat în jur. Nu era nimeni să vrea să bată poteci cu mine, la vreme de toamnă ploioasă, friguroasă şi fără doar şi poate noroioasă. Ce să iau? Singurele care n-ar fi putut dormi fără mine erau nişte pietre, nişte bolovani de fapt, pe care îi şlefuiam în fiecare zi. Încă mai aveau colţuri dureroase, dar pe feţele fine lumina cădea perfect.
Dimineaţa, înainte de răsărit, am luat drumul muntelui. Muntele îl apuci de frâie pe furiş, în noapte târzie, când luna zace pe burtă, obosită şi soarele abia se spală pe dinţi. Păşeam greu şi temător. Inima muntelui e învelită în multe straturi, de arbori şi frunziş, de jnepeni şerpuitori şi apucători de gleznă, păzită de vietăţi flămânde şi nemiloase. Păsări care până mai ieri îţi ciuguleau din palmă te privesc suspicioase şi croncăne sinistru. Bufniţe sfătoase te avertizează să nu deranjezi. Mi-e frică de lilieci, sunt ca nişte scaieţi vii. Merg cu ochii închişi. Aţi simţit vreodată cum te înşeală liniştea când ţii ochii închişi? Cu foşnete, cu susure, cu vâjâieli. Soarele începuse să dea crengile la o parte, să vadă pe unde sunt. De parcă-i păsa. Ha! Aşa îşi asumă unii sentimente umane. Mă gândeam să opresc, să-mi hrănesc neputinţele, când m-a strigat:
– Ana! Ai ajuns târziu.
– M-am oprit la izvoare. Tu cine eşti?
– Pădurarul.
– N-am venit să fur.
– De ce-ai venit?
– Nu ştiu. Caut o noimă … cred.
– Ce cari în rucsac?
– Pietre …
– Pietre? Ana, muntele e piatră! Tu îi aduci pietre?!!
– Ale mele sunt frumoase. Le-am şlefuit, le-am spălat cu apă de izvor, le-am ţinut în catifele. Am unele albe, cu noiţe de calcit, unele cu obrăjori de cuarţ trandafiriu, unele cu mustăţi tuciurii, dar cele mai multe sunt sure şi triste. Piatra e singura care arată bine în tristeţe, nu crezi?
– Pietrele muntelui sunt bătrâne, dar şi-au câştigat liniştea cu înţelepciune.
– Ale mele încă mai zornăie, încă se mai nisipesc când se pocnesc peste faţă. Ce altceva să-i fi adus muntelui? Ce altceva ar fi înţeles, ce altceva ar fi iubit?
– Da, oare ce?! Mergi în pace, Ană, piatra încă strigă după tine şi muntele e flămând. Tu ştii să-l adormi cu poveşti.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s