Decembrie primul vals, ultima noapte de dragoste

ballroom 2

Există o comă a sufletului, care vine ciclic, să învelească în tăcere o excitaţie absurdă a firii. O noapte care vine să-i dea zilei răgaz să se ţină frumoasă.

Eram un cocon, când m-a trezit. Era încă frig afară şi ar fi putut să-mi îngheţe aripile. Frica, spaime colţuroase, groaza care-ţi trage timpul de sub picioare. Fugi şi te ascunzi în întâmplări de colţ de stradă.
Librăria era şi nu era. Erau oameni, trăgând după ei mărunt de picioare, lungind vorbe fără greutate, ce pluteau deasupra aerului. Mai era şi el, la o masă, zâmbind obosit şi perforat, mâzgâlind gânduri ale celorlalţi. Mai erau şi cărţi. Adormea plictisul în ele. Toate tăcute.
M-am aşezat în rând cu murmurele. După ce-am aflat ce mai pun la cale coafezele şi pe unde adoarme, îmbrăcată, nevasta unui domn cu barbişon, scriitorul m-a întrebat:
– Cui?
O panică abisală m-a apucat de genunchi şi a început să mă scuture, de mi-au căzut toate vorbele din gură.
– Pentru mama.
– Mama cui?
– Invit-o la petrecere, azi binefacem, l-a înghiontit o sirenă cu spumă de valuri la urechi şi semilună pe frunte.
– La 6, ai aici adresa.
Mi-a azvârlit o invitaţie între paginile cărţii.
Nu mai strâng demult rochii de bune. Aveam o husă universală, numai bună de ascuns la petreceri. Foarte neagră şi indulgent de simplă.
Râsetele se auzeau de afară. Mi-am îndesat nemulţumită în buzunare dorinţa de a mă zgâi la ferestre înainte de a intra. Portarului decorat nu i-ar fi plăcut. Toate mirările m-au strâns în braţe, când am intrat. Totul era de aur şi din lumină ningea cu diamante. Nu văzusem oameni mai frumoşi şi mai eleganţi. Aerul fusese închiriat de la o cofetărie. Din colţurile sălii de bal fumuri albăstrii, de trabuc aspreau aromele de vanilie şi migdale. Bâzâieli de şampanie lansau nacele pe oxigen.
– Teatrul e o poveste pentru cei ce nu se rabdă să bârfească cărţile. Le dau oamenilor ceva din mine, fără să mărunţesc întregul.
– Ba scrisul, frumoasa mea, se-agaţă de suflet, nu-ţi dă dreptul să mori. Prin noi oamenii supravieţuiesc limitelor, mint adevărul. Dar ce minciună măreaţă!
– Fără culoare? Fără tuşă? De nu v-aş înfăşura eu la gât curcubeie, ce frig v-ar face să gemeţi în infernuri monocrome! Şi chiar şi acolo m-aş insinua şi aş îndulci linia, aş da umbră calvarului, să nu rămână în întuneric.
– Muuuzică … suflet … muuuzică … comprese, plasturi, buline tămăduitoare. Inimă … muuuzică.
De câte ori cineva rostea un cuvânt, mai pierdeam câţiva milimetri din mine. Am început să mă strâng disperată în braţe, mă părăseau celule, hemoglobină şi chiar  şi stropi de colesterol. Deveneam din ce în ce mai mică şi mai fără de lustru. Numai ochi şi umezeala lor.
Bătrânul venise cu o tavă plină cu cupe de şampanie. Avea un şorţ caraghios, atârnat de gât peste cămaşa imaculată, apretată. A lăsat tava pe un colţ de masă şi m-a tras în bucătărie. Rămăsesem cât de-un copil. M-a aşezat la masă şi m-a hrănit cu ce mai rămăsese de la banchet.
– Ce oameni frumoşi, am spus cuminte.
Fără să-i pese că am rupt tăcerea, a deschis nişte uşi glisante şi m-a invitat, din priviri, să păşim în grădină. Numai trandafiri. Brusc mi s-a făcut dor de iarbă, dar nu puteam să întorc privirea, erau frumoşi şi laolaltă ameţeau voitul din tine. M-am minunat de fiecare nuanţă, i-am mângâiat cu smerenie, bisericos.
– Sunt irigaţi cu apă vie. Trandafiri fără moarte. Icoane.
M-am dat speriată mai mulţi paşi înapoi. Era pământ sfânt şi eu aveam picioarele înfăşurate în mătase, pantofii îi lăsasem sub masa din bucătărie, mă strângeau.
– Trebuia să intru cu picioarele goale, nu-i aşa? m-am întrebat singură. Mi-am rupt ciorapii, deşi mă costaseră o mică avere.
– Nu are nicio importanţă. Trandafirii nu se sinchisesc şi nimic nu-i mişcă din perfecţiune. Asta-i grădina de oaspeţi, vino în cea de serviciu.
Pe o portiţă ascunsă de tufe supărate de zmeur ne-am apucat să deranjăm zarzavaturile. Pe margini păzeau gardul ochi albaştri, de nu-mă-uita, clopoţei înzăpeziţi, de volbură, zorele cu dinţi de lapte şi toporaşi biruiţi de ruşine.
– De Crăciun mama ne primenea de dimineaţă, dupa ce făceam cinste bucatelor luam drumul bisericii. Tata îmbrăca un surtuc tivit cu blană de jder şi căciula brumărie. Pe drum ne întâlneam cu învăţătorul. Tata îşi scotea cuşma şi se înclina până la jumătate. Învăţătorul era gârbovit de câtă învăţătură ducea la biserică. Tata tăia troienele în faţă, să nu-l împiedice.
Cu fiecare cuvânt un pic din mine se întorcea înapoi. Mă ridicam dintre flori şi cerul nu se mai plângea că e departe.
– Ninge! i-am strigat.
– Roua florilor. Are în grijă setea nopţii, că multe mai are de ocrotit! E timpul să te trezeşti acasă, prea mult ai rătăcit în noapte.
Dimineţi fericite, oameni buni!

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s