Academia babelor

other woman alexei scorohodAlexey Scorohod – ‘Other woman’ canvas

 

O vazusem in drumurile mele inghesuita in sapte randuri de zdrente, urmarind din adancul ochilor pasii nerecunoscatorilor. O batrana sarmana alungata de vii. Imi facusem un obicei s-o salut si sa-i las cate ceva de mancare si cativa banuti. Parea ca se lasase biruita de frig. Am chemat-o acasa. M-a refuzat si din ochi i s-a prelins pe obraz o lacrima cu malitiozitate. O baba pretentioasa si pretioasa la captuseala mi-am zis. Sau un suflet taiat cu ferastraul. Desi m-a refuzat m-a urmarit pana acasa. Trezisem in ea curiozitatea. La buza noptii si-a adus bagajele si s-a instalat la mine in curte. Am invitat-o in casa, si eu si fiul meu eram gata sa impartim bucuriile noastre mici cu ea. S-a intors cu spatele si a inceput sa ma suduie. Am renuntat. Cand plecam de acasa scotocea magazia si garajul, isi facea nevoile in gradina. Am inceput sa-i las cheia sub ghiveciul cu trandafiri de la intrare. A intors toata casa cu susul in jos. Schimba locul lucrurilor, imi rescria intamplarile si placerile vietii. Ma amuza. Uneori radeam in hohote, trecuse atat de mult timp de cand nu mai avusesem motive incat primul hohot aproape mi-a rupt obrajii. De cate ori o intrebam cate ceva imi intorcea spatele si incepea sa bodoganeasca dupa care ma scotea din viata ei pentru o vreme ca pe o dara de lacrimi pusa la uscat. Aducea in curte si alte batrane. Le auzeam murmurele si rasul aspru care zgaria pe fata linistea noptii. Cand am intrebat-o cum o cheama mi-a raspuns la repezeala “Maria”. Prietenele ei o strigau cand Ileana, cand Ioana, ma durea ca pusese adevarul la cersit.
Adormeam noptile intre patru pereti sufletul meu insa calatorea departe. Mangaiam creste de munte ce se stropseau la cer, sarutam lumina rusinata a lacurilor, tineam in brate toate visele care tremurau de frica zborului. Maria locuia in nemarginire. Spatiul nu are vama, timpul i se infasurase la incheietura mainii si totusi sufletul ei inchidea usa dupa usa, tragea perdele groase la ferestre. Ii ascultam povestile cu inima, urechile dorm noaptea. Nimic nu-mi paruse mai galagios. Zgandareau frumuseti vechi ascunse-n cotloane si-ti zbateau pielea ochilor de dor si trebuinta. Desi curgeau ca un rau colorat de ingaduinta soarelui, Maria tragea covor greu de gheata pe ele. Dedesub apele isi izbeau capetele cu neputinta sau se lasau involburate in joaca, gadilate pana la hohot, trase in adanc si apoi aruncate pe un alt mal. Ma intrista sa vad raul innourand cerul cu suparare cand razele dulci aprindeau in gheata focuri de diamant. N-as fi indraznit sa-i mangai temerile, mi-ar fi muscat mainile curajul nascut din ele, aruncat in lume flamand. Ascultam in noapte glasul ei. Imi aducea aminte de naframe rosii cu arabescuri ce dansau pe sani plini de tiganca tanara. Radea de mine.
Aducea inapoi pe tava de argint poza biei mele si a babelor din copilaria mea. Nu puteai sta trist multa vreme la masa lor din bucatarie. Barfeau si radeau din graunte marunte. Intr-una din plimbarile noastre, pentru siesta insistau babele desi lucrau mai degraba pentru agentia folclorica de detectivi particulari, am inceput sa glumesc pe seama unui copil care cazuse si-si julise genunchii. Era un cascat. Cu asta ma ocupam si eu mare parte din timp. Si azi ma doare urechea, numai aducandu-mi aminte. Asa m-a ridicat bia de la pamant, am crezut ca s-a apucat sa faca colectie. “Ziua in care o gluma de-a ta sterge de pe fata un zambet e ziua cand te-ai implinit ca nemernic. E timpul sa faci un pas inapoi si sa incerci niste remuscari. Asta inseamna sa fii om.”
Babele astea necajite de timpuri moderne tineau ochii inchisi. Nu asteptau nimic de la niciun Dumnezeu pentru ca victimizandu-se abstract si respectand cutumele insingurarii isi dadeau de fapt valoare de Dumnezeu.
Dumnezeu e o nevoie. Mare parte din oameni nu pot respira singuri, Dumnezeu devine tubul lor de oxigen. Altii sufera de o fobie a tacerii si atunci Dumnezeu intruchipeaza partenerul de discutii, departe de perfectiune el e Cuvantul. Alti oameni aduna dureri si uita sa arunce gunoiul la cos. Un pic de reziduu ici si colo ne impinge spre reciclare si reimprospatare. Din pacate multi afiseaza chinul ca pe o medalie si il inventeaza pe Dumnezeu doar pentru a-i umple bratele cu frustari si a-l blama de toate nedreptatile si cataclismele naturale. Si pentru ca perceptia de sine difera de la unii la altii incepem sa ne muscam intre noi. Si dragostea este tot un soi de muscatura. Depinde cat de tare ti-ai ascutit dintii si ce amintiri plamadesti. Daca pornind de la temelie iti ridici statuie iti imbraci dintii in bazalt sau macar in granit, iti modelezi inima in bronz si-ti treci sufletul prin cuptorul de pus la punct otelul.
Mazgalind in minte aceste randuri imi dau seama ce Dumnezeu mi-am pictat pe ecuson. Bun si ingaduitor azi. Singura boala fara leac de care suferim e cultul propriei personalitati ridicat la plus sau calcat in picioare la minus infinit.
A venit vremea sa ne mutam de aici. Unii vor spune ca ne ascundem fata sub valul lasitatii. Libertatea intelepciunii e neguroasa si batuta de crivat, inghite pe nerasuflate focul si zambetele caldute din casuta noastra de kitsch.
Catalina nu are sorti de izbanda, nu intr-o lume in care cea mai frumoasa poveste ii da nastere iar si iar pe locul doi.

In ziua in care o gluma de-a ta ineaca in plans un zambet ti-ai semnat certificatul de nemernic.

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s