Academia babelor

other woman alexei scorohodAlexey Scorohod – ‘Other woman’ canvas

 

O văzusem în drumurile mele, înghesuită în şapte rânduri de zdrenţe, urmărind din adâncul ochilor paşii nerecunoscătorilor. O bătrână sărmană, alungată de vii. Îmi făcusem un obicei s-o salut, să-i las câte ceva de mâncare şi câţiva bănuţi. Părea că se lăsase biruită de frig. Am chemat-o acasă. M-a refuzat şi din ochi i s-a prelins pe obraz o lacrimă, cu maliţiozitate. O babă pretenţioasă şi preţioasă la căptuşeală, mi-am zis. Sau un suflet tăiat cu ferăstrăul. Deşi m-a refuzat, m-a urmărit până acasă. Trezisem în ea curiozitatea. La buza nopţii şi-a adus bagajele şi s-a instalat la mine în curte. Am invitat-o în casă, şi eu, şi fiul meu eram gata să împărţim bucuriile noastre mici cu ea. S-a întors cu spatele şi a început să mă suduie. Am renunţat. Când plecam de acasă, scotocea magazia şi garajul, îşi făcea nevoile în gradină. Am început să-i las cheia sub ghiveciul cu trandafiri de la intrare. A întors toată casa cu susul în jos. Schimba locul lucrurilor, îmi rescria întâmplările şi plăcerile vieţii. Mă amuza. Uneori râdeam în hohote, trecuse atât de mult timp de când nu mai avusesem motive, încât primul hohot aproape mi-a rupt obrajii. De câte ori o întrebam câte ceva, îmi întorcea spatele şi începea să bodogănească, după care mă scotea din viaţa ei, pentru o vreme, ca pe o dâră de lacrimi pusă la uscat. Aducea în curte şi alte bătrâne. Le auzeam murmurele şi râsul aspru, care zgâria pe faţă liniştea nopţii. Când am întrebat-o cum o cheamă, mi-a răspuns la repezeală “Maria”. Prietenele ei o strigau când Ileana, când Ioana, mă durea că pusese adevărul la cerşit.
Adormeam nopţile între patru pereţi, sufletul meu însă călătorea departe. Mângâiam creste de munte ce se stropşeau la cer, sărutam lumina ruşinată a lacurilor, ţineam în braţe toate visele care tremurau de frica zborului. Maria locuia în nemărginire. Spaţiul nu are vamă, timpul i se înfăşurase la încheietura mâinii şi totuşi, sufletul ei închidea uşă după uşă, trăgea perdele groase la ferestre. Îi ascultam poveştile cu inima, urechile dorm noaptea. Nimic nu-mi păruse mai gălăgios. Zgândăreau frumuseţi vechi, ascunse-n cotloane şi-ţi zbăteau pielea ochilor, de dor şi trebuinţă. Deşi curgeau ca un râu colorat de îngăduinţa soarelui, Maria trăgea covor greu, de gheaţă, pe ele. Dedesubt apele îşi izbeau capetele cu neputinţă sau se lăsau învolburate în joacă, gâdilate până la hohot, trase în adânc şi apoi aruncate pe un alt mal. Mă întrista să văd râul înnourând cerul cu supărare, când razele dulci aprindeau în gheaţă focuri de diamant. N-aş fi îndrăznit să-i mângâi temerile, mi-ar fi muşcat mâinile curajul născut din ele, aruncat în lume flămând. Ascultam, în noapte, glasul ei. Îmi aducea aminte de năframe roşii, cu arabescuri, ce dansau pe sâni plini de ţigancă tânără. Râdea de mine.
Aducea înapoi, pe tavă de argint ,poza biei mele şi a babelor din copilăria mea. Nu puteai sta trist multă vreme la masa lor din bucătărie. Bârfeau şi râdeau din grăunţe mărunte. Într-una din plimbările noastre, pentru siestă, insistau babele, deşi lucrau mai degrabă pentru agenţia folclorică de detectivi particulari, am început sa glumesc pe seama unui copil care căzuse şi-şi julise genunchii. Era un căscat. Cu asta mă ocupam şi eu, mare parte din timp. Şi azi mă doare urechea, numai aducându-mi aminte. Aşa m-a ridicat bia de la pământ, am crezut că s-a apucat să facă colecţie. “Ziua în care o glumă de-a ta şterge de pe faţă un zâmbet e ziua când te-ai împlinit ca nemernic. E timpul să faci un pas înapoi şi să încerci nişte remuşcări. Asta înseamnă să fii om.”
Babele astea, necăjite de timpuri moderne, ţineau ochii închişi. Nu aşteptau nimic de la niciun Dumnezeu, pentru că, victimizându-se abstract şi respectând cutumele însingurării, îşi dădeau de fapt valoare de Dumnezeu.
Dumnezeu e o nevoie. Mare parte din oameni nu pot respira singuri, Dumnezeu devine tubul lor de oxigen. Alţii suferă de o fobie a tăcerii şi atunci Dumnezeu întruchipează partenerul de discuţii, departe de perfecţiune el e Cuvântul. Alţi oameni adună dureri şi uită să arunce gunoiul la coş. Un pic de reziduu, ici şi colo, ne împinge spre reciclare şi reîmprospătare. Din păcate mulţi afişează chinul ca pe o medalie şi îl inventează pe Dumnezeu doar pentru a-i umple braţele cu frustări şi a-l blama de toate nedreptăţile şi cataclismele naturale. Şi pentru că percepţia de sine diferă de la unii la alţii, începem să ne muşcăm între noi. Şi dragostea este tot un soi de muşcătură. Depinde cât de tare ţi-ai ascuţit dinţii şi ce amintiri plămădeşti. Dacă pornind de la temelie îţi ridici statuie, îţi îmbraci dinţii în bazalt sau măcar în granit, îţi modelezi inima în bronz şi-ţi treci sufletul prin cuptorul de pus la punct oţelul.
Mâzgălind în minte aceste rânduri, îmi dau seama ce Dumnezeu mi-am pictat pe ecuson. Bun şi îngăduitor, azi. Singura boală, fără leac, de care suferim e cultul propriei personalităţi, ridicat la plus sau călcat în picioare la minus infinit.
A venit vremea să ne mutăm de aici. Unii vor spune că ne ascundem faţa sub vălul laşităţii. Libertatea înţelepciunii e neguroasă şi bătută de crivăţ, înghite pe nerăsuflate focul şi zâmbetele călduţe din căsuţa noastră de kitsch.
Cătălina nu are sorţi de izbândă, nu într-o lume în care cea mai frumoasă poveste îi dă naştere, iar şi iar, pe locul doi.

În ziua în care o glumă de-a ta îneacă în plâns un zâmbet, ţi-ai semnat certificatul de nemernic.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s