Orori clandestine

Girl-&-Boy-Best-Friends

 

Casa era o umbră a muntelui pe mare. Locuiam la capătul lumii. Puţine suflete îşi odihneau zborul la vama suspinului. Taxele de trecere a frontierei erau mari. Cei mai mulţi ocoleau în ani, preferând geruri dozate în capsule mici de iarnă, vanilate cu chiciură, pentru a masca gustul amar. Se topeau în vară, nişte cornete de îngheţată fleşcăite pe trotuare. Noi eram fluviu, aşa îmi spunea. Adunasem mâl pe trup, în căutările noastre, ne sufocam sub greutatea neştiutului de şisturi cristaline, care şi atunci când ne scăpau din mâini aruncau cuţite în urma noastră, să ne sfârtece spinarea. Puţini îşi trăgeau minţile coşcovite la malul mării. Apa mă speria cumplit. Sunt foc. Un foc grăbit, arzând din orice chibrit. Imensitatea apei îngrijorează murmurul din mine, încearcă să-l absoarbă în bătaia valului de ţărm.
El iubea clipele veştejite în freamăt. Stăteam cu zilele atingând din priviri cerul, echilibrul biruieşte în paritate. Gânduri ridate veneau să-şi ia adio pe ţărm. Un dinte de continent al cuvintelor puţine.

Amelia nu vorbea cu moartea. Se certaseră pe nişte minţi de copii, în tinereţile iubirii. Uneori şi cei veniţi în concedii alungau pescăruşii. Gălăgia lor alunga somnul cerului pe apă. Panouri mari trăgeau de urechi unicul hotel, mai degrabă o cabană pe picioroange, şi propovăduiau bucuria pe dinăutru. Deranjul era pedepsit cu deportarea.
Amelia hrănea hărmălaia, blânda atingere a indolenţei de haos.
Privirea îmi slăbise în ultimii ani. Nesfârşirea de apă îţi ardea retina cu frumuseţe, esenţa morţii glorioase. Refuzasem să consult un oftalmolog. Aşteptam ploile de primăvară, stropii reci îmi alunecau atunci până în stomac, spălând păcatele de boală. El mă iubea şi nu distingeam alte voci, restul pământenilor se reduceau la muzică.
Amelia a trebuit să mă scuture pentru că nu o auzisem când mă strigase. O văzusem bându-şi cafeaua în grădina cu maci sălbatici, aprinşi în ciuda timidităşii, şi picuri senini de cer, înfloriţi în a nu-i uita. Mâinile bătrâne, dar încă frumoase, împleteau coroniţe de margarete. Când m-am uitat în ochii ei, un fior a strâns de gât spaima din mine. Din ea răzbătea căldura umedă, asfixiantă a Amazonului, pericol în apa care-şi vede liniştită de drum, căutând oceanul, fără a te întreba dacă l-ai văzut sau dacă ştii unde locuieşte. Intuiai gălăgia infernală din adâncuri, dar îţi blestema vorbele o conspiraţie a bucuriei şi exhibai plusul de mulţumire pe tăcute. Mă aşteptasem să mă ia de mână şi să mă invite la cafea. Avea bunătatea aceea care ascunde eticheta de pe haine. În schimb, ea s-a invitat la una râşnită la mine în bucătărie. De cum a intrat, a început să mişte amintirile mărunte, de vacanţă. Atingerea ei le mângâia în raze de lumină şi-mi părea rău să ştiu că noaptea abia aştepta, de după uşă, să pună umbrele la loc. Liniştea mea nu o deranja. Zâmbetele se lăbărţaseră pe suflete, dezmorţind picioare în epură, oboseală prizonieră-n uitare. Poze în albumele cu memorie. Îşi aplecase privirea, complimentând nişte domniţe din smalţul ceşcuţelor de porţelan:
– Ce norocoasă eşti să iubeşti un bărbat aşa de frumos ca al dumitale şi să poţi ţine furtuna în larg. Ce nevoie mai ai de zahăr, când bucătăria ţi-e plină de mireasmă din regina nopţii? Miere din lună. Şi totuşi, pe marmura rece aleargă grăunţe de zahăr, intră pe geam, purtate de vânt …
Părea o divagaţie banală, ca cea a bătrânilor din parcuri, când supraveghează primii paşi ai nepoţilor. Bătrâna scoase o batistă parfumată de trandafiri şi îmi tamponă delicat tâmplele.
La câteva săptămâni o migrenă a plictiselii m-a adus mai repede acasă. Pe masa din bucătărie iubitul meu jupuia eticheta de pe un set de ceşcuţe garnisite cu cristale Swarovski. Cafeaua la ibric încheiase era naivităţii în publicitate.
Locuiam la marginea lumii şi poate de aceea cuvântul care defrişă tăcerea îşi dublase valoarea de piaţă:
– Prostule!
O iubire nu se încheie când eşti înşelat, nu se sinucide în prima minciună. O iubire se îmbolnăveşte de cancer în secunda în care analfabetul de ‘Iubi’ e înlocuit cu eruditul ‘prostule’, academicianul ‘nesimţitule’, doctorul honoris causa ‘idiotule’ şi laureatul cu Nobel ‘porcule’. Atunci ţi se prescrie să-ţi iei doar periuţa de dinţi şi să dispari în chimioterapie ( tratamentul împotriva chimiei elementare ).

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s