Ieri – cer senin

young couple

Când l-am văzut prima dată, lăsam cel mai preţios băiat din oraş să mă sărute. Nu împlinisem 18 ani şi trebuia să-i cer voie tatii să lâncezesc în serile de vară, în parc, cu alţi adolescenţi, cu alte vise. Băiatul meu era frumos, avea ochi de cer, gata de somn şi cânta la chitară. Cânta balade rock, pe chitară acustică, lăsată înadins dezacordată, să sune răguşit, după cum îi era şi numele – Janis. Îmi cânta deja de vreo două săptămâni şi mă îndrăgostisem puţin de genele lui lungi, care prindeau pe furiş privirile mele şi le ascundeau sub pleoape. În acele crude tinereţi inima mai credea că pământul nu se oboseşte cu numărătoarea paşilor. Restriştea fricii de moarte, inoculată odată cu chiciura ce-şi înfige ghearele în păr, ca un liliac, din cel movaliu, fulguit primăvara pe copac, rămâne să peticească, ponosit, ruptura gândurilor, devenite ele însele capabile de sinucidere. Şi viaţa socoteşte, nu numai moartea. Se laudă cu chiloţii de mătase ai amantelor. Doar tu, omule, e bine să nesocoteşti, nu poţi înfrunta două stihii, decât învrăjbindu-le una împotriva celeilate şi pitindu-te în uitarea amândurora.
Seara îmbrăcam parcurile în cuvinte. Dimineţile le erau gângurite în lapte dulce, cele mai frumoase zâmbete sunt cele în pielea goală, când le pui dinţi, învaţă să mintă. Odihneau, apoi, tăceri pe baston, când şi când, câte un regret pluvial dădea pe ochi afară, iar zâmbetele nu mai urcau înspre pălărie, ci se lăsau pe burtă, amorţind rupturi de menisc, în proteze. Seara sprinţară, fata cu sarea-n bucate a zilei, ne mâna din urmă cu nuieluşe de alun. Ne prefăceam indignaţi, dar ne trădau freamătul de sub piele şi pistruii, care luau foc pe obraji. Niciodată să nu trimiţi un parc la mănăstire! Ele nu ştiu a călugări. Parcurile sunt poveşti de la uşa raiului, aducându-ţi aminte ce-ai iubit şi părăsit în iad, înainte de a-ţi face intrarea la Dumnezeu.
Aduceam cu noi toate interdicţiile de zi cu zi, le dezbrăcam şi le snopeam în bătaie. Acum, îmbătrânind, plâng uneori pentru ele, le batjocoream, neştiind că şi ele fac parte din noi. Parcul nu ne pâra când fumam, când împărţeam sticle de bere ieftină, când sărutam alte buze flămânde sau mai scăpa câte o mână, iubitoare de propagandă, pe pădureţele din sân. Nu vorbeam niciodată despre sex. Apăsa atât de greu pe creierele noastre, încât simpla menţionare ar fi produs o orgie de orgasme. Recitam poezii, comentam cărţile altfel decât la şcoală, despuiam de coperţi cărţile cenzurate ale epocii. Ne împrumutam viniluri cumpărate pe sub mână, de vreun părinte cu relaţii. Închizând uşile, comunismul ne obliga să deschidem, larg, ferestrele, altfel în casă ar fi început să miroase urât.
Aşa se face că mă îndrăgostisem puţin de cel ce cânta la chitară. Şi el se îndrăgostise puţin de mine. Şi nu era chiar visul american, el era golgheterul din visul oricărei, fete dar eu nu eram fătuca cu pampoane. Există şi o atracţie a urâtului. Dacă îţi înnobilezi zilnic felia de pâine, cu miere de albine, la un moment dat ţi se face rău şi te tratezi cu moare şi varză murată.
Bunică-mea îmi recita şi ea, la micul dejun, nu rugăciuni, ci doina fetelor rămase grele, deşi erau, fără doar şi poate, considerate uşoare. Naşă-mea brodase nişte ştergare cu inscripţii pe aceeaşi idee ( ah, unde au dispărut nălucirile bucătăriilor de altădată: “eu pe soţul meu, acasă, / îl aştept cu flori pe masă” ? ). Apăreau, din senin, tăieturi de ziare cu suflete pierdute, consemnate în epoca amintirilor de după război. Pentru că propaganda de acasă scuipa coji de seminţe pe capul celei de partid şi, deşi l-aş fi pupat măcar o dată, să văd cum e, mă ţineam dreaptă şi nesimţitoare. Făcusem gastrită de la atâta încordare, dar era tratabilă, cu nişte prafuri de var, ca acelea în care bunică-mea imersa caisele şi prunele, înainte de a le da de zestre dulceţii.
L-am văzut tăind parcul în diagonală, înalt şi strâmbând din nas. Ca să-mi maschez interesul, l-am lăsat pe solist să mă sărute neglijent. Îl puteam studia în voie. L-am prins că mă remarcase şi el, indiferenţa nu e perfectă.
Câteva zile nu a mai trecut prin parc. Apoi, într-o seară, cineva a adus nişte jocuri de table. Am pus-o, ad-hoc, de un campionat. A apărut de nicăieri şi a intrat în luptă direct cu chitaristul meu. Nu eram o fătuca cu pampoane. A câştigat şi m-a provocat, din priviri, să-i arunc mănuşa. A fost de ajuns să-mi las tricoul să alunece pe-un umăr . “Cine nu trişează, ori e prost ori se fentează … singur”, îmi şoptea Nana, când jucam poker cu babele mele. A plecat bombănind, în timp ce băieţii îi plasau glume la cingătoare. Trecea apoi în fiecare seară, dar fără să mă bage în seamă. După câteva săptămâni, am găsit un mac pe banca unde şedeam de obicei. Am ştiut că era de la el. Pur şi simplu am ştiut. I-am frânt inima chitaristului, dar numai pentru o perioadă scurtă, dar benefică, de timp, în care a compus o bijuterie muzicală pentru o adevărată fătucă cu pampoane şi nu o impostoare.
El m-a invitat la plimbarea îndrăgostiţilor, când luna încă nu făcuse riduri şi lacul nu apucase să ne spună că era cam grasă. Când a încercat să mă sărute, mi-au sărit cerceii din urechi. Aveam clipsuri, nişte stele verzi, cumpărate pe gustărelele din pauza mare, de la Fondul Plastic. Păcat şi de rochia mea în ape, ce amintea de păşuni de munte şi ghinionul oii, să schimbe lenea pe transhumanţă. Fenomenul nu s-a mai repetat pentru că de câte ori ne apropiam nasurile, ne gâdila amintirea. Apucasem să fim prieteni şi, ca orice relaţie născută între oameni, şi ea avea să fie supusă la grele încercări.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s