Cavalerul desartei dorinti

Horse chess

 

E al meu doar in noptile in care sunt certata cu somnul. Vine si pleaca fara motiv. Intunericul isi ascunde suspinele in buzunare si se-ndura doar la vaicareala colbului lasat fara drumeti. Potcoavele ii zgarie pielea capului care plesneste neputincioasa si drumul rade cu toti dintii in pietre – un retrograd masochist, flambat la varsta fara rusine. Cand se apropie, intunericul isi desface mantaua lasandu-l la vedere in lumina zgarcita a lunii. De cand au ingropat era turnirurilor si a printeselor ocolite de deochi si cer si pamant se-mbuna la soarta lui ignorata. Il fugaresc de ici colo sa-si caute ata de suflet. Moartea nu-l voise. Nu lasase nimic vietii, nici o inima nu-i memorase pulsul. Nici Dumnezeu nu deslusea cum il priponise in spirala atemporala imperturbabila singuratate.
Galopa pe sub geamurile mele facandu-ma sa rad. Stia ca-mi place sa-i vad trupul suplu, nealterat de iluzii, aplecat pe gatul armasarului, cu vantul tragandu-i de par gelos si asudat. In om si in cal zvacnea dorinta de lupta si de biruinta. Daca macar Moartea in loc sa-l ignore ar fi ales sa-l blesteme pe sulita Don Quijote-ului, sa agate pe fiecare aripa a morilor de vant panglicute de par cu vis de Dulcinee … dar el nu cunoscuse nicio femeie, niciuna in stare sa-l aduca zorilor de ziua.
De multe ori ma cuprindea remuscarea ca nu lasasem nicio lumina la coada ochilor sa-l indrume catre alta. Ma privea uneori cu adanc de durere incat simteam cum ma musca sufletul de fata. Desfigura din mine abandonul lui ulcerat. Nu stia de-i sunt iubita asteptand, amanta frematand sau vis neimplinit. Imparteam o parcela de intuneric si era atat de frumoasa ca nu voiam sa schimbam nimic. “Schimba!” ne striga noaptea. “Schimba!” porunceau cerurile. In noapte cerurile se apropie, se strang de pe drumuri ca niste foite de ceapa imbratisate in somn. Aveam sa racesc daca mai asteptam mult. Avea sa arda pana la pinteni, pana la potcoave. Gheata si foc zamislind apa curgatoare, o poveste de drum.
– De ce nu te pot atinge? i-am plans ca nimanui.
Si-a dat capa la o parte si infipt in piept jubila ingamfat un ciot de sageata. Am inchis ochii punand bariera tuturor lacrimilor izbavite de mine. L-am prins de mana si i-am furat indrazneala din ochi. Umilinta puteam s-o privesc in fata, mi-o bagau oglinzile zilnic pe gat.
E al meu cand se milostivesc insomniile, cand opresc inchizitori sa-mi sfasie pe punctele cardinale membrele si linistea singura e arsa pe rug. Nu pot cumpara secundele, timpul e un ipocrit, dar el imi umple uneori distanta dintre ele.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s