Cavalerul deşartei dorinţi

Horse chess

 

E al meu doar în nopţile în care sunt certată cu somnul. Vine şi pleacă, fără motiv. Întunericul îşi ascunde suspinele în buzunare şi se-ndură doar la văicăreala colbului lăsat fără drumeţi. Potcoavele îi zgârie pielea capului, care plesneşte neputincioasă şi drumul râde, cu toţi dinţii, în pietre – un retrograd masochist, flambat la vârsta fără ruşine. Când se apropie, întunericul îşi desface mantaua, lăsându-l la vedere, în lumina zgârcită a lunii. De când au îngropat era turnirurilor şi a prinţeselor ocolite de deochi, şi cer, şi pământ se-mbună la soarta lui ignorată. Îl fugăresc de ici colo, să-şi caute aţa de suflet. Moartea nu l-a vrut. Nu a lăsat nimic vieţii, nicio inimă nu i-a memorat pulsul. Nici Dumnezeu nu a desluşit cum de îl priponise, în spirala atemporală, imperturbabila singurătate.

Galopa pe sub geamurile mele, făcându-mă să râd. Ştia că-mi place să-i văd trupul suplu, nealterat de iluzii, aplecat pe gâtul armăsarului, cu vântul trăgându-i de păr, gelos şi asudat. În om şi în cal zvâcnea dorinţa de luptă şi de biruinţă. Dacă măcar Moartea, în loc să-l ignore, ar fi ales să-l blesteme pe suliţa Don Quijote-ului, să agaţe pe fiecare aripă a morilor de vânt panglici de păr cu vis de Dulcinee … dar el nu cunoscuse nicio femeie, niciuna în stare să-l aducă zorilor de ziuă.
De multe ori mă cuprindea remuşcarea, că nu lăsam nicio lumină la coada ochilor, să-l îndrume către alta. Mă privea, uneori, cu adânc de durere şi-mi simţeam sufletul muşcându-mă de faţă. Desfigura din mine abandonul lui ulcerat. Nu ştia de-i eram iubită, aşteptând, amantă, fremătând sau vis neîmplinit. Împărţeam o parcelă de întuneric şi era atât de frumoasă, că nu voiam să schimbăm nimic. “Schimbă!”, ne striga noaptea. “Schimbă!”, porunceau cerurile. În noapte cerurile se apropie, se strâng de pe drumuri, ca nişte foiţe de ceapă, îmbrăţişate în somn. Aveam să răcesc, dacă mai aşteptam mult. Avea să ardă, până la pinteni, până la potcoave. Gheaţă şi foc zămislind apă curgătoare, o poveste de drum.
– De ce nu te pot atinge? i-am plâns, ca nimănui.
Şi-a dat capa la o parte şi, înfipt în piept, jubila îngâmfat un ciot de săgeată. Am închis ochii, punând barieră tuturor lacrimilor, izbăvite de mine. L-am prins de mână şi i-am furat îndrăzneala din ochi. Umilinţa puteam s-o privesc în faţă, mi-o băgau oglinzile, zilnic, pe gât.

E al meu când se milostivesc insomniile, când opresc inchizitori să-mi sfâşie pe punctele cardinale membrele şi liniştea, singură, e arsă pe rug. Nu pot cumpăra secundele, timpul e un ipocrit, dar el îmi umple, uneori, distanţa dintre ele.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s