Ieri – cer senin, azi – înnourat

dance

Fiecare nuntă îşi are prostul ei şi îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar nu este vorba despre mire. Şi nici despre cavalerul de onoare, care suferă de oroare faţă de tot ce se întâmplă. Nu e nici măcar socrul mic, care plăteşte facturile, şi nici socrul mare, care culege laurii momentului. Nu e niciunul dintre lăutari, căci ei sunt singurii pe câştig. Nici vreun beţiv, că ăla n-are timp de fleacuri şi i se rupe de flecuri. Soacrele, atât cea durdulie, cât şi cea cu oase vânjoase, m-ar acuza de homofobie, dacă le-aş arăta cu degetul. Eu fiind pe post de povestitor sunt un prost, dar din prea multă mărinimie, rămasă necheltuită, mă exclud, ca fiind de faţă. Prostul nunţii e ăla de n-a fost invitat sau a refuzat să-şi facă apariţia, dar căruia i se dedică, de către prietenii prezenţi, melodia: “ Ş-aoleu / ce-o să mă fac, Doamne, eu? / Se mărită Mona mea, / nu ştiu, Doamne, ce-i cu ea …”. Chiar şi la cele mai simandicoase nunţi , care instaurează dictatura anti-manele, Mona dă frumuşel din coate şi se aşează la masa nuntaşilor, aducând satisfacţie lăutarilor, din tremurul ultimului nasture de la cămăşuică şi pişcătura unei corzi de scripcă. Prostul, la care se gândeşte toată lumea, e ăla de-a fost lăsat la pod, pentru un tuxedo mai serios şi cu perspective. Întristându-mă eu, braţ la braţ cu un destin stricat la stomac, mi-am înnoptat tinereţile, până am reuşit să fac şi eu rost de nişte imitaţii de perspective. Ca să nu mă plictisesc şi să-mi pierd speranţa, am participat la foarte multe alte nunţi. De obicei eram prietenă bună cu mireasa şi cu cel căruia i se dedica şturlubatica Mona. Sunt un suflet cald, aşa că îi lăsam pe alţii să relateze de la faţa locului.
Nici frumosul meu, care juca prost orice dublă la table, de dragul unei clavicule elegante, n-a scăpat de asocierea cu sus-numita Monica. Geaba propusesem să hiperbolizăm atmosfera şi tâlcul cu năbădăile Zarazei, la votul secret Mona era decretată câştigătoare.
După preludiul alb, de crin, al relaţiei noastre, mă mai întâlnisem doar de câteva ori cu degraba strâmbătorul din nas, din parc. De fiecare dată fusese însoţit de minunea în voaluri albe, care acum învârtea margarete pe deget şi minţile prinţului în paşi de vals. Probabil mă invitase în speranţa că o să-i vând refuzatului nişte sfaturi, trebuincioase în procesul de redresare a relaţiilor cu sexul opus. Habar n-aveam de ce se nefericiseră. Eu însămi încercam să uit că fusesem părăsită pentru o copilă fragilă şi gingaşă, aşa cum eu nu reuşisem să fiu nici când mă ţinusem de mână cu placenta. Oare pentru proasta de mine ce dedicaţie se ceruse? “Femei, femei …”, deşi nu cred că asta era mai cultă.
La vreo lună după nuntă, m-am trezit cu el la uşă. Avea bilete la Costineşti şi maică-sa făcuse o criză de nervi, că refuzase să-l ia pe frate-său. Mi-a propus o vacanţă la mare la comun, tovărăşeşte, în care fiecare era liber să se plimbe, pe faleză, cu cine i se făcea poftă.
Era atât de devreme pentru noi, încât în fiecare seară ne îmbătam de unii singuri, râzând la bancuri cretine şi râzând, în general, din senin. Adormeam unul în braţele celuilalt, cu gândul expres că ar fi fost plăcut să fi făcut sex, dar neavând îndeajunsă stăruinţă în trup, încât să trecem şi la fapte. Ne trezeam ruşinaţi de apucăturile noastre, aşa că toată ziua ne separam pe plajă, eu jucam fotbal, cu băieţii, el volei, cu fetele. Pe tren, la întoarcerea acasă, ne-am promis că dacă nu găseam alţi doi proşti, care să ne accepte aşa cum eram, să facem o ultimă încercare de a face sex, fără să ne bem minţile, în prealabil. Niciunul nu avea curajul să se blesteme, vorbind despre dragoste.
Ar fi fost shakespearian din partea sfinţilor, sau a cui o fi fost de serviciu la cantina raiului, să ne curme întâlnirile astea ratate … N-a fost să fie, căci ne-am întâlnit iar, destul de aranjaţi, el cu o ‘irlandeză’ – păr în toamnă, ochi de iarbă şi coapse de fluier, eu cu un îmblânzitor de piuliţe şi rectificator de şubler. Ne-am propus să luăm masa împreună, dar am fost refuzaţi de companionii noştri. Vechile năravuri ale lui ‘poate’ şi indolenţa lui ‘dacă’ îşi scoteau codiţele la vedere. Am râs fără gropiţe şi ne-am luat inima-n dinţi, hotărâţi să ne mai şi ocolim.

(va urma )

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s