Şeherezada

seherezada

În vremuri vechi, fără pudoare,
pe cer trona un Padişah-Soare,
când dansatoarele din Lună 
se înclinară-a noapte bună,
Prea Luminatul înţelept,
cuprins de-un dor adânc, în piept
strigă-n ungher de nebuloasă
unui bătrân sfetnic, să iasă
şi din ochean s-aducă veste,
ce umbră mai poartă poveste.
Măritul Şah ţinea să cadă
pe gânduri c-o Şeherezadă.
– Mărite, începu blând bătrânul,
Al Lumii Prinţ, sortit eşti unul,
poate pe luna asta-amară
o vrei pe Zwicky – o fecioară
cu sânii tari şi miez de pară,
cu zeamă dulce, ce-nfioară
a gurii blândă poezie,
cu mijlocel de păpădie,
cu gura roză şi sfioasă,
un nufăr alb, ca o mireasă.
– Nu voi, bătrâne-o căprioară,
ce vânătorii-o-mpresoară,
să-i pună teama în privire,
nu voi să îi aduc ciuntire
şi-n somnul ei gingaş, angelic,
să-mi număr anii-n chip vremelnic …
– Dar Andromeda cea frumoasă?
Din toate o năbădăioasă!
Răpune minţi, din vintre geme
tot universul, căci se teme
să nu o piardă pe vecie,
din harpă-ţi va cânta doar ţie.
Mărite, Tu, al Zilei Astru,
te vindecă de crud albastru,
căci nu ştiu alta să danseze
sălbatic, cerul să vibreze …
mă iartă, Luminate Soare,
e timp a moarte şi-a uitare …
– Nu voi prinţese, voi femeie,
condu-mă la Calea Lactee …
– A-mbătrânit, Matusalem
al astrelor e-al ei harem,
pe-acolo mor în umbre nucii
şi-au drag de de vorbă eunucii.
– Atâta voi, du-i te rog veste,
voi mângâiere şi poveste.
– Prea bine, prinţe, peste toate
atinge-ţi sufletul de noapte.

Păşeşte prinţul în iatac,
covorul murmură buimac,
se tolăneşte peste perne,
şi-agaţă gândurile-n lene.
Femeia bate scurt din palme,
tipsii aduc roabele calme,
pe braţe şi rămâne-n urmă
un iz de inimă flămândă.
Cu-atingere de tuberoze,
în vas de-argint, cu-apă de roze
îi spală mâna, făr’ habar
că-l ispiteşte în ştergar
tăcerea ei cu voaluri lungi
şi vraja ochilor adânci.
De pe foiţe-nrourate,
de vie, alege, fin tăiate,
felii rumene de friptură,
îi duce, tremurând, la gură
bucate-alese, aromate,
pe pat de pilaf culcate,
nedumerire de şofran,
nervi de piper, de sare-un dram.
Din sos alunecă sprinţar
o boabă de ienibahar,
frumoasa pare să nu ia seama,
culege de pe gură teama,
ce-l părăseşte-n disperare,
chinul de-a fi ultimul soare,
fără de vis, fără noroc,
blestemat să stea pe loc.
În juru-i dănţuiesc planete,
salbe ce-ademenesc cochete
în dulce clinchet de ţechini,
plânsul corolelor de spini.
Adânc oftează, din senin,
mirată c-a-ndrăznit puţin
şi neştiind cum să ascundă
dorinţa din priviri, arzândă,
îşi pleacă gene negre, lungi
şi lasă vorbe moi, prelungi
să spună dragostea şi-n minte
să-mbrăţişeze şi s-alinte,
să odihnească gândul sterp
pe rana de nisip incert.
Roabele toarnă în pocale
nectarul din iubiri finale.

Pe o planeta ostenită
un el şi-o ea pândesc ispită
din văi de stele căzătoare,
semn că o frică-n lume moare,
rămâne-n urmă o poveste,
un drum spre zările celeste,
capăt de noapte şi hotar,
ascuns de ochi de lampadar.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s