Şeherezada

seherezada

În vremuri vechi, fără pudoare,

pe cer trona un Padişah-Soare,

când dansatoarele din Lună 

se înclinară-a noapte bună,

Prea Luminatul înţelept,

cuprins de-un dor adânc, în piept

strigă-n ungher de nebuloasă

unui bătrân sfetnic, să iasă

şi din ochean s-aducă veste,

ce umbră mai poartă poveste.

Măritul Şah ţinea să cadă

pe gânduri c-o Şeherezadă.

– Mărite, începu blând bătrânul,

Al Lumii Prinţ, sortit eşti unul,

poate pe luna asta-amară

o vrei pe Zwicky – o fecioară

cu sânii tari şi miez de pară,

cu zeamă dulce, ce-nfioară

a gurii blândă poezie,

cu mijlocel de păpădie,

cu gura roză şi sfioasă,

un nufăr alb, ca o mireasă.

– Nu voi, bătrâne-o căprioară,

ce vânătorii-o-mpresoară,

să-i pună teama în privire,

nu voi să îi aduc ciuntire

şi-n somnul ei gingaş, angelic,

să-mi număr anii-n chip vremelnic …

– Dar Andromeda cea frumoasă?

Din toate o năbădăioasă!

Răpune minţi, din vintre geme

tot universul, căci se teme

să nu o piardă pe vecie,

din harpă-ţi va cânta doar ţie.

Mărite, Tu, al Zilei Astru,

te vindecă de crud albastru,

căci nu ştiu alta să danseze

sălbatic, cerul să vibreze …

mă iartă, Luminate Soare,

e timp a moarte şi-a uitare …

– Nu voi prinţese, voi femeie,

condu-mă la Calea Lactee …

– A-mbătrânit, Matusalem

al astrelor e-al ei harem,

pe-acolo mor în umbre nucii

şi-au drag de vorbă doar eunucii.

– Atâta voi, du-i, te rog, veste,

voi mângâiere şi poveste.

– Prea bine, prinţe, peste toate

atinge-ţi sufletul de noapte.

Păşeşte prinţul în iatac,

covorul murmură buimac,

se tolăneşte peste perne,

şi-agaţă gândurile-n lene.

Femeia bate scurt din palme,

roabele-aștern tipsii pe foame,

se duc şi le rămâne-n urmă

un iz de inimă flămândă.

Cu-atingere de tuberoze,

în vas de-argint, cu-apă de roze

îi spală mâna, făr’ habar

că-l ispiteşte în ştergar

tăcerea ei cu voaluri lungi

şi vraja ochilor adânci.

De pe foiţe-nrourate,

de vie, alege, fin tăiate,

felii rumene de friptură,

îi duce, tremurând, la gură

bucate-alese, aromate,

pe pat de pilaf culcate,

nedumerire de şofran,

nervi de piper, de sare-un dram.

Din sos alunecă sprinţar

o boabă de ienibahar,

frumoasa pare să nu ia seama,

culege de pe gură teama,

ce-l părăseşte-n disperare,

chinul de-a fi ultimul soare,

fără de vis, fără noroc,

blestemat să stea pe loc.

În juru-i dănţuiesc planete,

salbe ce-ademenesc cochete

în dulce clinchet de ţechini

plânsul corolelor de spini.

Adânc oftează, din senin,

mirată c-a-ndrăznit puţin

şi neştiind cum să ascundă

dorinţa din priviri, arzândă,

îşi pleacă gene negre, lungi

şi lasă vorbe moi, prelungi,

să spună dragostea şi-n minte

să-mbrăţişeze şi s-alinte,

să odihnească gândul sterp

pe rana de nisip incert.

Roabele toarnă în pocale

nectarul din iubiri finale.

Pe o planeta ostenită

un el şi-o ea pândesc ispită

din văi de stele căzătoare,

semn că o frică-n lume moare,

rămâne-n urmă o poveste,

un drum spre zările celeste,

capăt de noapte şi hotar,

ascuns de ochi de lampadar.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.