Seherezada

seherezada

In vremuri vechi, fara pudoare,
pe cer trona un Padisah-Soare,
cand dansatoarele din Luna
se inclinara-a noapte buna
Prea Luminatul intelept,
cuprins de-un dor adanc in piept
striga-n ungher de nebuloasa
unui batran sfetnic sa iasa
si din ochean s-aduca veste
ce umbra mai poarta poveste.
Maritul Sah tinea sa cada
pe ganduri c-o Seherezada.
– Marite, incepu bland batranul,
Al Lumii Print sortit esti unul,
poate pe luna asta-amara
o vrei pe Zwicky – o fecioara
cu sanii tari si miez de para,
cu zeama dulce ce-nfioara
a gurii blanda poezie,
cu mijlocel de papadie,
cu gura roza si sfioasa,
un nufar alb, ca o mireasa.
– Nu voi batrane-o caprioara
ce vanatorii-o-mpresoara
sa-i puna teama in privire,
nu voi sa ii aduc ciuntire
si-n somnul ei gingas, angelic
sa-mi numar anii-n chip vremelnic …
– Dar Andromeda cea frumoasa?
Din toate o nabadaioasa,
rapune minti, din vintre geme
tot universul caci se teme
sa nu o piarda pe vecie,
din harpa-ti canta numai tie.
Marite, Tu al Zilei Astru
te vindeca de crud albastru,
caci nu stiu alta sa danseze
salbatic, cerul sa vibreze …
ma iarta Luminate Soare,
e timp a moarte si-a uitare.
– Nu voi printese, voi femeie,
condu-ma la Calea Lactee …
– A-mbatranit, Matusalem
al astrelor e-al ei harem,
pe-acolo mor in umbre nucii
si stau de vorba eunucii.
– Atata voi, du-i te rog veste,
voi mangaiere si poveste.
– Prea bine printe peste toate,
atinge-ti sufletul de noapte.
Paseste printul in iatac,
covorul murmura buimac,
se tolaneste peste perne
si-agata gandurile-n lene.
Femeia bate scurt din palme,
tipsii aduc roabele calme
pe brate si ramane-n urma
un iz de inima flamanda.
Cu-atingere de tuberoze
in vas de-argint cu-apa de roze
ii spala mana far’ habar
ca-l ispiteste in stergar
tacerea ei cu voaluri lungi
si vraja ochilor adanci.
De pe foite-nrourate
de vie alege bucate,
rumenite din friptura
ii duce tremurand la gura
bucate-alese, aromate,
pe pat de pilaf culcate,
nedumerire de sofran,
nervi de piper, de sare-un dram.
Din sos aluneca sprintar
o boaba de ienibahar,
frumoasa pare sa nu ia seama,
culege de pe gura teama
ce ii aduce disperare,
chinul de-a fi ultimul soare,
fara de vis, fara noroc,
blestemat sa stea pe loc.
In juru-i dantuiesc planete,
salbe ce-ademenesc cochete
in dulce clinchet de techini
plansul corolelor de spini.
Adanc ofteaza din senin,
mirata c-a-ndraznit putin
si nestiind cum sa ascunda
dorinta din priviri arzanda
isi pleaca gene negre, lungi
si lasa vorbe moi, prelungi
sa spuna dragostea si-n minte
sa-mbratiseze si s-alinte,
sa odihneasca gandul sterp
pe rana de nisip incert.
Roabele toarna in pocale
nectarul din iubiri finale,
pe o planeta ostenita
un el si-o ea pandesc ispita
din vai de stele cazatoare,
semn ca o frica-n lume moare,
ramane-n urma o poveste,
un drum spre zarile celeste,
capat de noapte si hotar,
ascuns de ochi de lampadar.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s