Prezumţii de nevinovăţie

Jan Steen, Fête dans une auberge (1674).Jan Steen, Fête dans une auberge (1674).

Şansa imperfecţiunii este uitarea. Am chinuit mintea cu lama perseverenţei, pentru a-i dobândi algoritmul. Chiar învinsă şi cu laţul de gât, răzbeşte în răzbunare, ştergând colţuri de inimă cu batiste de neuroni, şi mă agăţ de ele uneori, crezând că nu vor băga de seamă. Ca să nu-şi facă de cap cu viaţa mea, când dorm, o las să-şi sărbătorească victoriile, cu fast. Aşa se face că în frigul unei dimineţi picioarele m-au purtat pe străzi lăturalnice. Era o ceaţă rece, care-mi scuipa pe plămâni, cu ciudă. Întunericul se lăsa dus cu greu, spaimele se amuzau, jucându-se de-a v-aţi ascunselea. De undeva de dincolo de înţelegerea mea, un cal îşi certa potcoavele, în galop. Ieşisem din aria de influenţă a automobilului, ciclic, paşii mă întorceau ca pe o cheiţă. Vorbeam în singurătatea creierului şi mă rugam de picioare să obosească şi să se întoarcă acasă. Îmi era frig, ca de-o toamnă. Creierul pretindea că folosesc un limbaj necunoscut, iar picioarele, nestingherite, se opriseră în faţa unei intrări ce fusese odată regina balului. Acum moţăia cu bigudiurile căzute pe faţă şi urechile alungite de cercei ieftini şi vulgari. Uşa masivă, pentru care îşi dăduseră viaţa doi stejari, era acum mâncată de cari, o faţă trecută şi urâţită din cauza fumatului şi a băuturii. Obişnuiam sa vin des aici. Era o cârciumă colerică, un loc care mă iubise şi apoi mă aruncase în stradă, cu capul de asfalt. Pe vremuri purta jartiere scumpe şi stiletto, corsetul îi muşca din sâni până la sâmbure, iar şoldurile legănate hipnotizau torsuri arogante şi portofele de lux. Era mereu gălăgie, viaţa îşi trecuse acolo adresa de buletin, iar universul era pregatit să-şi revendice şi el buricul. Dincolo de caracterizări bâlbâite în hieroglifele fericirii, perdele groase mascau tristeţi de alpaca. Doar mesele erau căptuşite cu porţelan, pătat de vin şi zgăriat de scrumiere. La etaj erau camere elegante, unde doamnele făceau schimb de reţete, iar domnii jucau cărţi, ignorând criza financiară. Normele erau blânde, de oboseală sau poate de la prea multă băutură. Nu ştiu nici acum dacă barmanul avea o reţetă tainică de a picura nepăsarea în pahare sau în acel punct teoria relativităţii se aplica atât de sobru, încât devenea comică. Picioarele, încăpăţânate, îşi făceau loc printre mese, în timp ce, cu spaimă în suflet, apucasem să le implor să ne întoarcem acasă. Oamenii ne priveau de sub haine ponosite, fără milostenie de cârpeli. Din bucuria cuvântului de odinioară se lăsase, ca un zaţ, doar ironie grunjoasă. Bunătatea devenise o formă clasată de ofensă. Barmanul îmi pregătea o băutură, la bar, în timp ce de la mese se auzeau strigăte, să fim daţi afară. Femei, mai mult dezbrăcate, urcau şi coborau pe scări, trăgând după ele câte un râs răguşit. O încercănată, trecută cu vederea de pensionare, număra, în gând, profitul brut. Chiar dacă se lăsa cu bătaie, tot primea jumătate. Din spatele ei ţâşni în faţă un ţânc bălan, cu genunchii juliţi, fugăriţi de pantalonii mult prea scurţi.
– Ce mi-ai adus? strigă, împingându-şi capul printr-o deschizătură a balustradei.
– Nu-l lua în seamă, crede că eşti de la primărie şi ai adus ajutoare.
Am scos din geantă o pungă de caramele şi i-am întins-o. Şi-a umplut gura, zahariseala lichidă i se scurgea pe bărbie. Îşi aplecă capul şi se şterse de fusta mea.
– Te-ai supărat?
– Nu.
Am scos un şerveţel din geantă şi i l-am îndesat în mână. L-a luat, dar a continuat să-şi şteargă faţa de fusta mea.
– Îl păstrez pentru data viitoare.
I-am lăsat şi nişte bani în buzunarul cămăşuţei, iar maică-sa a dat, mulţumită, din cap.
Toată lumea ne invita, din priviri, să plecăm.
Am răsuflat uşurată când aerul străzii m-a ciupit iar de obraji. Se convinseseră şi picioarele …
Când mi-am coborât privirea, nu am văzut decât scaunul cu rotile. Nici nu simţisem când mă lăsaseră fără picioare.
Din formulele lungi şi plicticoase ale matematicii aplicate în fizică, mi-am adus aminte îndeajuns încât să fiu în stare să-mi definesc direcţia. Biologia nu mi-a plăcut niciodată. Cioburile de inimă vor trebui să aştepte până găsesc un meşter priceput sau măcar nişte lipici netoxic, cu instrucţiuni ataşate citeţ.

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s