Răzbunătorii

sapte baieti si-o strengarita.jpg(Scenă din filmul ‘Şapte băieţi şi o ştrengăriţă, 1967)

 

Ca să înţelegi despre ce vorbesc trebuie să-ţi explic cam cât de milostiv a fost regimul lui Ceauşescu cu vârsta studenţiei mele.
Noaptea nu circula niciun mijloc de transport (ca şi acum, ai să spui, aşteaptă până termin), dar erai în siguranţă pe stradă, în sensul că circulau foarte multe patrule de poliţie (miliţieni, cum se numeau pe atunci). Problema era că dacă întâlneai măcar una şi nu aveai buletinul la tine sau sufereai de păcatul de a fi băut o bere, te găsea dimineaţa la cea mai apropiată circă (de miliţie). Puteai să îi distrezi, în dubă, cu un banc despre Ceauşescu, dar dacă le povesteai un film de Tarkovski sau vreun roman SF, puteai fi acuzat că plănuiai ceva împotriva regimului. Cel mai bine era să-ţi vezi de Bulă şi de munca patriotică. Apa caldă era cu program, două ore dimineaţa, când studenţii dormeau şi două ore seara, când studenţii chefuiau. Căldură aveam tot câteva ore, după ce ne întorceam de la facultate, când, în general, îngroşam coada la cantină. La cantină vedetele zilei erau peştele congelat şi oaia prost gătită. Pentru că şi bucătarii erau oameni şi îşi făceau treaba stând în picioare, nefiind retribuiţi pe măsură, serveau ciorbe diluate, să ajungă la toată lumea. Singurii graşi din cantină, pe modelul Coreea de Nord, erau ei – cei cu cuţitul în mână. Dacă erai nemulţumit, era bine să te revolţi în poezii patriotice, cele de dragoste atrăgeau atenţia, pentru că agenţii erau sensibili la sentimentele populaţiei. Nu au legătură cu povestea, dar îmi provoacă coşmaruri şi astăzi: erau perioade când hârtia igienică lipsea cu desăvârşire din comerţ, iar când aduceau era o formulă pe bază de azbest.
În fericitele împrejurări, ca studentă, aveam trei obiective:
– să nu mor de foame
– să am grijă cu băutura, ca să nu ajungă alţii să aibă grijă de mine
– să găsesc şi eu un băiat care să mă scoată mai întâi la film şi abia apoi să-mi arate camera lui, din cămin
Pentru că soarta, comunistă fiind la un moment dat, nu te lasă să-ţi vezi de treaba ta, după primele câteva luni de studenţie am intrat în lumea benzilor desenate. Am întâlnit, adică, Supereroii: Omul Păianjen, Omul Liliac, Omul Oţel-beton, Cel Mai Om şi Tarzan, stăpânul junglei. Pentru Femeia Pisică nu prea era de lucru, aşa că mă rezumam să miaun la faptele lor de vitejie.

*****

Era miezul nopţii când m-au trezit bătăi energice la uşă. Fetele (prietenele şi colocatarele mele) s-au ridicat în capul oaselor şi au întrebat cine îndrăznea să tulbure liniştea căminului. Dacă ar fi fost Ştefan cel Mare, trebuia, negreşit, să se întoarcă pe front, căci între timp pierdusem Basarabia. Erau Supereroii. De naivă ce eram, i-am intrebat cum au reuşit să intre în cămin, având în vedere că erau paznici la poartă. De pe acoperiş, prin geamul lipsă de la sala de lectură. Fără să-şi ceară scuze că au trezit şi celelalte fete (nici în filme victimele colaterale nu sunt despăgubite), m-au înştiinţat că veniseră să mă ia la o petrecere.
Camerele de cămin erau ca două boabe de mazăre într-o teacă, spaţiul complementar fiind denumit holişor, unde se fuma şi se stătea la poveşti, nas în nas cu uşile de la baie. În timp ce Supereroii fumau în aşteptare, eu chinuiam un duş cu apă rece, cu icnete şi văicăreli, nici azi nu pot să-mi imaginez ce era în mintea lor! Fetele mi-au ţinut o predică despre supereroi în travesti, în timp ce mă îmbrăcam, despre lupta binelui împotriva răului şi mi-au servit, în rezumat, un îndrumar de folosire a libertăţii câştigate la 18 ani. De-aia nici nu-mi era dor de tata … Şi mă călisem, încă de acasă, să nu aud.
Cheful era pe undeva pe lângă Dămăroaia. Părinţii erau plecaţi la o înmormântare în provincie, iar copiii îşi exteriorizau suferinţa, conform vârstei, pertinent. Băieţii se cunoşteau cu toţii între ei, destul de bine, armata îi blagoslovise cu ţeluri comune şi interpretări diferite, dar congruente. Noi, fetele, mai circumspecte, ne măsuram din priviri. N-am înţeles niciodată de ce prima întrebare pe care şi-o pun fetele, când văd o alta, e “o fi mai frumoasă ca mine?”, pe când pentru băieţi e mult mai simplu, ce-i interesează pe ei nu se vede.
Superclica mea m-a aşezat la masa şi a cerut gazdei să aducă de mâncare. Eram căminişti, deci în mare nevoie de vitamine. În materie de dans sunt un dezastru cu bătături pe talpa stângă. Corpul meu nu înţelege noţiunea de ritm, pe orice melodie se instaurează anarhia. Şi cu toate că port în suflet acest handicap, îmi place să dansez, aşa că mi-am exprimat dorinţa de a face paşi. Supereroii m-au mângâiat, înţelegători, pe creştet:
– Ce-ţi trebuie ţie dans? Ia şi mănâncă, că nu se ştie când mai apuci aşa delicateţuri!
Deşi ei dansau cu frumuseţile prezente, unul rămânea în permanenţă să mă supravegheze, să nu mă înec cu vreo boabă de strugure sau să rămân fără băutură. Nici măcar ei nu mă invitaseră la dans. Când am început să mă enervez, au hotărât să tragă la sorţi ordinea în care mă invitau la dans. Aşa o plictiseală rar îmi fusese dat să înfrunt! Eram ca la congres. În loc să mă lase să spun ce-mi trecea prin cap, manifestând încredere în programul partidului, îmi băgau pe sub nas discursuri semipreparate. Am încercat să dau din coate, să invit eu la dans nişte necunoscuţi, dar toţi mă aşezau pe canapea şi începeau să-mi povestească întâmplări cazone, motivând că era mai interesant să mă cunoască, decât să mă danseze. Probabil ar fi trebuit să mă umezesc pe sub gene, la aşa abordare intelectuală, dar eram la o petrecere, fără să mă aştepte tata acasă cu pedeapsă de arest la domiciliu pentru că întârziasem, şi nimeni nu mă invita la dans. Pe unul l-am întrebat direct cam cât de urâtă eram, după părerea lui, căci doar fetele bune erau ţinute de vorbă, cu program cultural. Pentru că-l prinsesem fără vorbe la el, mi-a spus că Supereroii le ceruseră să nu mă invite la dans, făceam parte din echipă. C-o falcă-n cer şi cu una în pământ mi-am tras binefăcătorii de tupeu, la bucătărie, pentru marea confruntare.
– E spre binele tău, aici sunt numai golani.
– Şi voi?
– Inclusiv noi.
Cel mai mare blestem, în viaţa golanilor, este să le intre o fată pe sub piele. Misiunea vieţii lor va fi s-o ferească de bărbaţi ca ei.

*****

Spre dimineaţă dădeam declaraţii la poliţie. Pe-a mea au scris-o Supereroii, după ce au pretins că nu aveam buletinul la mine pentru că eram nevăzătoare.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s