Mai vin de ma duc

murder-on-the-orient-express

Mi-am pus toata viata intr-o valiza. Si nu era deloc grea. Pe peronul garii am oprit sa ma mai uit o data inapoi si sa ma asum. De cate ori uitasem sa traiesc? De cate ori am alunecat in povestile altora? Unde imi lasasem amintirile? Mai aveam cateva sperante, milostenie din oficiu, si le purtam pe maini in loc de manusi. In urma ramasesera doar usile inalte si deja enervate ale garii. Nici macar nu aveam ce sa regret. Cat de frumoasa putea fi aceasta zi?
Toate liniile erau ocupate cu garnituri lenevind in soare. Oamenii priveau nedumeriti de la geamuri. Trenurile pur si simplu rulau fara chef. Trenul meu era tras pe ultima linie. Viata incerca sa ma pacaleasca cu ultimul bilet, cu ultimul loc, cu ultima data. Norocul o sfida dandu-mi timp sa ma gandesc. Toata lumea alearga dupa norocul optimist, pozitiv, vizibil. Al meu are niste deficiente vizibile doar dupa contractare. Norocul nu e genul de marfa pentru care sa fie acceptat returul. E drept ca nici n-a cerut nimeni asa ceva. Al meu era pe dos si desi i se vedeau cusaturile era convins ca e inca la moda.
Ca sa nu-mi dezamagesc trenul intarziind am trecut prin toate celelalte. Erau trenuri si oameni pe care nu aveam sa-i mai vad vreodata. Si era o stare de liniste, de inceput de idee. Starea aceea cand creierul incepe sa danseze cu mainile in aer pana isi da seama ca nu intereseaza pe nimeni.
Trenul meu imbatranise frumos. La depou il ferchezuisera ca pentru bal. Ma scotea din tara. N-as fi lasat un altul sa ma poarte atat de departe. Prin geamurile deschise, de la care fluturau zgarcit perdele cu existenta incerta, se auzeau glasuri vesele jucandu-se zglobii unele cu altele in clinchet de pahare si scartaiala de lautari tocmiti. In urma mea seful de gara isi impingea tantos fizicul proeminent exasperand aerul deja infierbantat. Venise sa-si ia ramas bun personal.
– Urcati in vagonul restaurant, duduie?
– E un tren cu vagon restaurant?
– Pe asa o vreme caniculara toata lumea s-a oprit la bautura. Nu s-ar fi putut altfel.
– Da … aveti dreptate.
– Sa va ajut …
– Multumesc. Sunteti amabil.
Chipiul abia ii acoperea obrajii infloriti de placere. Nici nu stia cata bucurie imi adusese. Sunt una ’la fel ca toate celelalte’, barbatii nu-si deranjeaza salele ca sa ma usureze de bagaje.
Chelnerul vazandu-ma insotita de seful de gara a luat valiza si i-a gasit un loc sigur in timp ce ma conducea spre un loc liber. Inainte de a disparea la bucatarie mi-a sarutat mana si a salutat seful de gara. Surprins de gentilete si rascolit de un soi de mandrie masculina care nu-l prea deranja de obicei, mi-a sarutat si el mana urandu-mi calatorie placuta dupa care a batut militareste din calcaie si impingandu-si chipiul cu un deget in semn de salut a batut in retragere. Toti ochii erau indreptati catre mine si ma deranja putin aerul de familiaritate. Parea ca toti ceilalti se cunosteau intre ei si impiedicasem o exhibare emotionala spre ireversibil. Bunul simt de buzunar intrase in alerta. Imi pregateam iesirea din scena cand unul dintre barbati m-a prins de mana:
– Luati loc va rog, Emile adu un pahar cu apa minerala si gheata! V-ati albit la fata, caldura ne tine pe toti de dupa gat.
In timp ce ma ghida spre locul de langa el mi-a intors mana sarutandu-mi pripit palma. Era prea tarziu sa mai fug.
Ca dintr-un tunet s-au dezlantuit rasete, ocari pretinse a fi indignate si muzichia stirba a lautarilor. Iadul imi intinsese covor rosu la intrare si imi cantarea deja sufletul, gata sa-l cumpere si la bucata.
Soarele aluneca languros pe fereastra locuind in lichidul din pahare, imprumutandu-i stralucire, din aceea care orbeste si ameteste. Femeile radeau decoltat rezemandu-si pulpele indiferente de pantalonul vecinilor de scaun. Barbatii coborau maini nervoase mangaindu-le in contrapartida in timp ce-si rezemau tigarile de scrumiere. Mirosea a foame in simturi cu nepasare. Intr-un colt o frumoasa cu rotocoale ruginii prinse in varful capului necheza ca o iepsoara la prima proba cu hamurile. Langa ea un dandy cu piele maslinie ii privea amuzat sanii tremurand zapaciti pe speteaza bluzei. Fumul de tigara imi ascundea indraznelile, ca un ghem de serpi incolacind realitatea, sufocand-o pentru a-mi face placere. Chelnerul aparu leganand tava pe care zacea pierdut si la fel de inspaimantat ca si mine paharul meu cu apa. Cuburile de gheata isi desfatau ispita sub genele mele. Inghiteam atat de greu incat aerul isi odihnea picioarele de plumb la mine in plamani. Barbatul de langa mine imi soptea arzandu-mi auzul ca sunt frumoasa. Spaima din mine s-a agatat brusc de semnalul de alarma. Trenul s-a zguduit cu importanta dupa care scos din sarite si-a repezit conductorul catre mine.
– De ce? De ce?
Nimeni nu parea sa inteleaga ce e in neregula cu mine.
– Vreau sa cobor, am baguit in timp ce imi cautam din priviri valiza. Chelnerul indispus de deranj, strangand din buze o tigara ieftina, m-a injurat printre dinti mutand chistocul aprins in coltul gurii.
– Opream oricum in cinci minute, ma lamuri conductorul.
– A da … gara noua … e de proba, nu? intreba unul dintre barbatii de la mese.
– Ce gara noua am intrebat?
– Abia au terminat-o. E in pustiu. Nimeni nu stie de ce au facut o gara acolo. E doar un catun lasat de izbeliste … niste batrani … nici autobuzele nu-i mai cauta …
– Vreau sa cobor … va rog.
Chelnerul a apucat de valiza si mi-a facut semn sa-l urmez. M-a impins pe scari si mi-a aruncat valiza in bataie de joc. La geam femeile isi etalau dintii perfecti ca la comanda. Barbatii isi tineau privirile sub palariile de soare. Barbatul langa care fusesem asezata a coborat geamul si mi-a aruncat o cruce de lemn tinuta strans de un fir de piele neagra. O cruce din acelea ieftine vandute de manastiri saracilor. Am ridicat-o din colbul campului si am strans-o cu lacrimi in palma. In timp ce trenul se punea in miscare barbatul si-a dat capul pe spate, razand relaxat ca de-o minune, ca de-o intamplare.
Am ramas privind la gara mea. As putea sa fiu vanzatoare de bilete sau poate chiar sefa de gara, batand peronul pompos la picior. As putea sa deschid un birt cu dor de musterii sau o cafenea unde sa-mi sorb linistea. Norocul meu s-a-ntors pe dos.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s