Mai vin de mă duc

murder-on-the-orient-express

Mi-am pus toată viaţa într-o valiză. Şi nu era deloc grea. Pe peronul gării am oprit, să mă mai uit o dată înapoi şi să mă asum. De câte ori uitasem să trăiesc? De câte ori am alunecat în poveştile altora? Unde îmi lăsasem amintirile? Mai aveam câteva speranţe, milostenie din oficiu, şi le purtam pe mâini, în loc de mănuşi. În urmă rămăseseră doar uşile înalte şi deja enervate ale gării. Nici măcar nu aveam ce să regret. Cât de frumoasă putea fi această zi?
Toate liniile erau ocupate cu garnituri lenevind în soare. Oamenii priveau nedumeriţi de la geamuri. Trenurile rulau, pur şi simplu, fără chef. Trenul meu era tras pe ultima linie. Viaţa încerca să mă păcălească cu ultimul bilet, cu ultimul loc, cu ultima dată. Norocul o sfida, dându-mi timp să mă mai gândesc. Toată lumea aleargă după norocul optimist, pozitiv, vizibil. Al meu are nişte deficienţe vizibile doar după contractare. Norocul nu e genul de marfă pentru care să fie acceptat returul. E drept, că nici n-a cerut nimeni aşa ceva! Al meu era pe dos şi deşi i se vedeau cusăturile, era convins că e încă la modă.
Ca să nu-mi dezamăgesc trenul întârziind, am trecut prin toate celelalte. Erau trenuri şi oameni pe care nu aveam să-i mai văd vreodată. Şi era o stare de linişte, de început de idee. Starea aceea când creierul începe să danseze cu mâinile în aer, până îşi dă seama că nu interesează pe nimeni.
Trenul meu îmbătrânise frumos. La depou îl ferchezuiseră ca pentru bal. Mă scotea din ţară. N-aş fi lăsat un altul să mă poarte atât de departe! Prin geamurile deschise, de la care fluturau, zgârcit, perdele cu existenţa incertă, se auzeau glasuri vesele, jucându-se zglobii unele cu altele, în clinchet de pahare şi scârţâială de lăutari tocmiţi. În urma mea şeful de gară îşi împingea, ţanţoş, fizicul proeminent, exasperând aerul deja înfierbântat. Venise să-şi ia rămas bun personal.
– Urcaţi în vagonul restaurant, duduie?
– E un tren cu vagon restaurant?
– Pe aşa o vreme caniculară, toată lumea s-a oprit la băutură! Nu s-ar fi putut altfel.
– Da … aveţi dreptate.
– Să vă ajut …
– Mulţumesc. Sunteţi amabil.
Chipiul abia de îi acoperea obrajii înfloriţi de plăcere. Nici nu ştia câtă bucurie îmi adusese! Sunt una ’la fel ca toate celelalte’, bărbaţii nu-şi deranjează şalele ca să mă uşureze de bagaje.
Chelnerul, văzându-mă însoţită de şeful de gară, a luat valiza şi i-a găsit un loc sigur, în timp ce mă conducea spre un loc liber. Înainte de a dispărea la bucătărie, mi-a sărutat mâna şi l-a salutat, din două degete la tâmplă, pe şeful de gară. Surprins de gentileţe şi răscolit de un soi de mândrie masculină, care nu-l deranja de obicei, mi-a sărutat şi el mâna, urându-mi călătorie plăcută, după care a bătut milităreşte din călcâie şi, împingându-şi chipiul cu un deget, în semn de salut, a bătut în retragere. Toţi ochii erau îndreptaţi către mine şi mă deranja puţin aerul de familiaritate. Părea că toţi ceilalţi se cunoşteau între ei şi împiedicasem o exhibare emoţională, spre ireversibil. Bunul simţ de buzunar intrase în alertă. Îmi pregăteam ieşirea din scenă, când unul dintre bărbaţi m-a prins de mână:
– Luaţi loc, vă rog. Emile, adu un pahar cu apă minerală şi gheaţă! V-aţi albit la faţă, căldura ne ţine pe toţi de după gât.
În timp ce mă ghida spre locul de lângă el, mi-a întors mâna, sărutându-mi absent palma. Era prea târziu să mai fug … 
Ca dintr-un tunet, s-au dezlănţuit râsete, ocări pretinse a fi indignate şi muzichia ştirbă a lăutarilor. Iadul îmi întinsese covor roşu la intrare şi îmi cântărea deja sufletul, gata să-l cumpere şi la bucată.
Soarele aluneca languros pe fereastră, locuind în lichidul din pahare, împrumutându-i strălucire, din aceea care orbeşte şi ameţeşte. Femeile râdeau decoltat, rezemându-şi pulpele indiferente de pantalonul vecinilor de scaun. Bărbaţii coborau mâini nervoase, mângâindu-le în contrapartidă, în timp ce-şi rezemau ţigările de scrumiere. Mirosea a foame în simţuri, cu nepăsare. Într-un colţ, o frumoasă cu rotocoale ruginii prinse în vârful capului necheza ca o iepşoară la prima probă cu hamurile. Lângă ea un dandy cu piele măslinie îi privea amuzat sânii, tremurând zăpăciţi pe speteaza bluzei. Fumul de ţigară îmi ascundea îndrăznelile, ca un ghem de şerpi, încolăcind realitatea, sufocând-o pentru a-mi face plăcere. Chelnerul apăru legănând tava pe care zăcea pierdut şi la fel de înspăimântat ca şi mine paharul meu cu apă. Cuburile de gheaţă îşi desfătau ispita pe sub genele mele. Înghiţeam atât de greu încât aerul îşi odihnea picioarele de plumb la mine în plămâni. Bărbatul de lângă mine îmi şoptea, arzându-mi auzul, că eram frumoasă. Spaima din mine s-a agăţat brusc de semnalul de alarmă. Trenul s-a zguduit, cu importanţă, după care, scos din sărite, şi-a repezit conductorul către mine.
– De ce? De ce?
Nimeni nu părea să înţeleagă ce era în neregulă cu mine.
– Vreau să cobor, am bâguit, în timp ce îmi căutam din priviri valiza. Chelnerul, indispus de deranj, strângând între buze o ţigară ieftină, m-a înjurat printre dinţi, mutând chiştocul aprins în colţul gurii.
– Opream oricum, în cinci minute, mă lămuri conductorul.
– Aaa, da … gara cea nouă … e de probă, nu? întrebă unul dintre bărbaţii de la mese.
– Ce gară nouă? am întrebat.
– Abia au terminat-o. E în pustiu. Nimeni nu ştie de ce au făcut o gară acolo. E doar un cătun lăsat de izbelişte … nişte bătrâni … nici autobuzele nu-i mai caută …
– Vreau să cobor … vă rog.
Chelnerul a apucat de valiză şi mi-a făcut semn să-l urmez. M-a împins pe scări şi mi-a aruncat valiza în bătaie de joc. La geam, femeile îşi etalau dinţii perfecţi, ca la comandă. Bărbaţii îşi ţineau privirile sub pălăriile de soare. Bărbatul lângă care fusesem aşezată a coborât geamul şi mi-a aruncat o cruce de lemn, ţinută strâns de un fir de piele neagră. O cruce din acelea ieftine, vândute de mănăstiri săracilor. Am ridicat-o din colbul câmpului şi am strâns-o, cu lacrimi, în palmă. În timp ce trenul se punea în mişcare, bărbatul şi-a dat capul pe spate, râzând relaxat, ca de-o minune, ca de-o întâmplare.
Am rămas privind la gara mea. Aş putea să fiu vânzătoare de bilete sau poate chiar şefă de gară, bătând peronul, pompos, la picior. Aş putea să deschid un birt cu dor de muşterii sau o cafenea unde să-mi sorb liniştea. Norocul meu se întorsese, vesel, pe dos.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s