Trifoi gras

anthony quinn priest

Această întâmplare se povesteşte pe vremea când nu existau telefoane mobile.

Era pe la sfârşitul primăverii şi mirosea a trandafiri de dulceaţă. În spatele căminului de studenţi trăia, cu ea însăşi, o tufă de trandafiri, căreia îi mergea destul de bine datorită îngrăşământului natural furnizat de cei care ieşeau, sătui, de la cantină. Eu şi Mari stăteam pe pervaz, bălăgănindu-ne picioarele proaspăt epilate înafară, în caz că vreunul fără noroc la femei avea să treacă pe sub geamuri. Sărbătoream prima fiertură de zaţ a zilei, o delicatesă, alături de o mahoarcă Mărăşeşti. Doamna de la tutungerie, după ce colectase de la noi taxa bunăvoinţei, făcuse schimb cu altă doamnă la fel, din Militari, ţigarete cu filtru contra cioturoase fără. Cine dracu’ fuma Snagov în Regie? Când ne-a venit rândul la coadă, rămăsese doar Mărăşeşti. Pe vremea aceea nu exista Facebook, aşa că nu eram atât de îngrijoraţi din cauza cancerului. Pe atunci mai credeam în doctori, iar ei fumau. Kent. Pe gratis, ce-i drept, căci era o mare nevoie de scutiri medicale, în rândul studenţilor.
Ne făceam siesta, cum ar veni. În copilărie avusesem mulţi vecini evrei, de fapt, de câte ori mă băteam cu câte un pui de ţigan, care venea cu maică-sa să vândă seminţe în faţa gării, mă striga, invariabil, ’jidauco’, în timp ce vecinii îmi strigau de la geam: ’Luluţa, nu mai pune mâna pe ouă de ciori, că te umpli de pistrui!’. Eram un cuib de rasişti care se iubeau unii pe alţii. Vecinii mei ştiau ce-i aia siestă. Pe stomacul plin. La facultate, eu o exersasem şi pe stomacul gol şi rezultatele erau satisfăcătoare.
Abia lăsasem soarele să ne intre în ochi, când s-a declanşat alarma. Miţa, pe care de fapt o chema Diana, dar o poreclisem Miţa din cauză că-şi adusese cu ea bicicleta, la Bucureşti, intră val-vârtej în cameră, urlând ca o apucată:
– Am nevoie de ajutor!
– Mari, fugi de vezi dacă mai e cineva la Administraţie şi cheamă o salvare! Ce ai? Naşti?
Mai teribil decât orice cancer, pe vremea aceea, era să rămâi însărcinată şi să nu ştii când o să naşti.
– Eşti nebună? Mari, nu pleci nicăieri!
– Avortezi cu noi de faţă?
– Nu nasc, nu avortez … ptiu, drace! Mi-ai băgat frica în oase …
– Să mă duc să chem totuşi o salvare?
– Nu!
– Atunci ce e? Ai primit pachet de-acasă?
– Daaa, Costi e aici!
– Costi? Cine-i ăsta, prodecanul?
– Nu, tutelor! Prietenul meu de-acasă … băi, da’ ai nişte idei …
– Păi şi? Care-i urgenţa?
– Urgenţa e că veneam cu Popi de la facultate şi hopa, îl văd pe Costi îndreptându-se spre cămin. Fată, am crezut că m-au lăsat ochii … L-am trimis pe Popi la coadă la ţigări …
– Şi care-i treaba cu Costi ăsta? Apropo, sper că nu l-ai lăsat în baie, că iar ne-au furat becul şi s-ar putea să se pişe la duş.
– E la poartă, fată, am venit de la căminul Electronicii pe acoperiş. Mă duc să-l aduc de jos, dar mai întâi vreau să vă duceţi să-l trimiteţi pe Popi la el în cămin, spuneţi-i c-a venit mama. Vă rog …
– Adică Costi ăsta e şi el un iubit?
– Da, fată! Avem nuntă la vară.
– Mari, scoate icoana dintre bulendre!
– Păi, n-ai zis tu că nu se cade s-o ţinem în fum de ţigară?
– Ba da, da’ avem o urgenţă: Maria Magdalena!
– Ce, cântăm un gospel?
– Tu îngână Tatăl Nostru, cât îi dau eu câteva la spinare nesimţitei … Miţo, căieşte-te! Adică noi aicea stăm ca proastele, fără să ne bage nimeni în seamă, în timp ce tu te lăfăieşti cu doi …
– Nu-i chiar aşa …
– Nuuu? Am înţeles … eşti informatoare, de-aia ne tot baţi la cap să-ţi spunem bancuri cu Ceauşescu … Mari, ia-i catrafusele şi azvârle-i-le pe geam afară!
– Ho, nebunelor! Nu-s informatoare şi ăştia-s iubiţii mei. Mă plictiseam singură la Bucureşti, nu tu un film, nu tu o plimbare, ce voiaţi să fac? Iar acum nu mă pot hotărî cu care vreau să rămân …
– Păi, zic să-i aduci pe amândoi în faţa juriului, să deliberăm …
– Nu eşti întreagă la minte … şi eu care credeam că suntem prietene şi o să mă ajutaţi …
– Sigur, te ajutăm, orice imorală merită ajutor gratis din partea statului. Singura problemă e că tu eşti o împuţită de imperialistă, care a tras toată mierea pe partea ei şi noi, socialistele multilateral dezvoltate, fierbem zahăr la oală. Ca să nu ne prindă congresul pe picior greşit, mâine îi dai papucii unuia dintre ei şi te faci socialistă cuminte. La raţie, scroafo! Situaţii de genul ăsta creează confuzie şi pe mine şi pe Mari ne roade invidia şi n-am chef să moştenesc migrenele maică-mii.
– Promit! Vezi că Popi s-ar putea să spună că se duce în cămin şi să vină aici, pe neaşteptate. Ţineţi-l măcar o oră, la cafea, până apuc să mă schimb şi-l să-l iau pe Costi, să-i arăt Bucureştiul.
– Faci curat patru săptămâni!
– Patru??? Da’ ce, m-am culcat cu prietenul tău?
– Cu al lui Mari, că ea va trebui să se ocupe de Popi, ştii că-i place de el … Hai, gata, nu-i nevoie să plângi, dacă îl vrei înapoi, îl luăm pe Costi ăsta la schimb, cum arată? Lasă, du-te şi fă-te frumoasă, îl vedem oricum la poartă …

Costi era şi el bărbat bine. Oricum cădeau zarurile, Mari era pe cai mari.
Popi a fost destul de uşor de dus de nas. El şi Mari ar fi avut şanse să facă un geniu împreună, din ăla care îndeplineşte dorinţe numai când iese din sticlă, prin frecare. Îmi continuam siesta când Madi, din camera vecină, se instală la o altă masă pe terasă şi începu să-mi facă, disperată, semne. Eram convinsă că nu e Crăciunul şi totuşi toate splendidele se chinuiau să nască!
– Ce e, Madi?
– M-a trimis Miţa. A apărut un element nou …
– Pe tabloul lui Mendeleev?
– De unde dracu’ să ştiu, că eu nu-s la Utilaj Tehnologic?!
– Să nu-mi spui că l-a găsit în baie … încă un tâmpit de labagiu care fură chiloţi … zic să-i spunem Lb şi să-l trecem la halucinogeni …
– Cum crezi … Până una-alta vino, că e disperată …
O las pe Mari să-i povestească lui Popi cum îi plac ei cartofii prăjiţi şi mă duc să văd dacă Costi ăsta era băiat de ispravă şi se prinsese cum stătea treaba.
– Fată, în sfârşit ai ajuns!
Miţa mă trase după ea, în baie. Poate chiar era acolo un labagiu …
– Salvează-mă!
– Păi nu asta făceam, ce dracu’ m-ai făcut să urc trei etaje, doar pentru ca să faci tu teste de scleroză?! 
– Nuuu, a venit Vicu …
– Vicu? Ţi-ai luat motan?
– Nuuu, prietenul meu … bucureştean …
– Mai ai unul? Băi, da’ eşti nesimţită rău, nu numai că aproape că i-ai spulberat şansele matrimoniale lui Mari, dar acum te joci şi cu inelele mele … Opt săptămâni curăţenie în cameră! E grav, se cere pedeapsă exemplară …
– Bine, bine, numai du-te şi ia-l de la poartă …
– Vicu ăsta e cumva roşcovan şi poartă breton?
– Da, da, el e! Era acolo, nu?
– Era … da’ te costă, că-i o piticanie şi eu nu mă fac de râs de pomană. Îl iau pe Vicu ăsta, da’ îmi dai tricoul cu ACDC.
– E original …
– O fi … da’ şi Vicu ăsta e original, dacă-l scap pe scări …
– Bine, bine … îţi dau şi tricoul. Ia-l de la poartă şi du-l în Crângaşi, să nu dea ochii nici cu Popi. Eu îl duc pe Costi în centru.
– Miţo, le îmbrobodişi, fato!

Spre seara ne-am adunat la cuib. Sărbătoream cu mahoarcă şi nescafe proaspăt, adus de Costi, faptul că eu şi Mari ne afişaserăm cu bărbaţi, în timp ce Miţa se pocăise.
– Miţo, dragă, având în vedere că o să ne rogi să ţinem toată povestea asta la secret, va trebui să te duci la spovedit, ca să ne dai şi nouă satisfacţie. Să ştim şi noi că a mai auzit-o şi altcineva.
N-apucă draga de Miţa să încuviinţeze, cu smerenie, că încremenim. Cineva bătea la uşă:
– Diana? Ţi-a dispărut bicicleta de la poartă! Portăreasa s-a dus la toaletă şi când s-a întors, ia-o de unde nu-i! Zice că să te duci să anunţi la miliţieni.
În Regie era o minicircă cu miliţieni prietenoşi.
Când ne-am mutat împreună, împărţind aceeaşi cameră de cămin, n-a durat mult până Miţa şi-a adus şi bicicleta. Eu am adus o plapumă, pe care maică-mea o dăduse la cusut sperând că n-o să dureze mult până la măritiş, dar văzând cum arătam la 18 ani, decisese că avea timp să mai strângă pene pentru încă una. Mari venise cu sacul de dormit, pe care ultima oară îl luase taică-său, pe furiş, la pescuit şi dându-i-l îl făcea dispărut, să nu se prindă maică-sa. Puţea. După prima noapte, eu şi Miţa am apucat-o de la capete şi am băgat-o sub duş, cu tot cu sac, după care am vărsat pe ea jumătate de sticlă de şampon de urzică. Dero nu se prea găsea, iar şamponul de mere îl foloseam pentru lenjerie fină. Partea bună a fost că a dispărut mirosul din sacul de dormit, partea proastă a fost că, din răzbunare, şamponul de urzică a început să pută a peşte.

De bicicleta lui Miţa se împiedicau toţi musafirii, aşa că am trimis-o la poartă. Am fi vrut să şi-o trimită singură acasă, dar era cadou de la maică-sa şi tâmpita credea că-i aducea noroc. Dacă stau bine să mă gândesc, chiar că îi aducea noroc tâmpitei, trei maleabili cu posibilităţi de ştanţare!
– Mari, îmbrăcarea! Ne împărţim în grupuri şi căutăm toată Regia, sigur a luat-o unul de-al nostru.
– Mulţumesc, fetelor, nici nu ştiţi cât de mult vă apreciez, după tot ce-aţi făcut pentru mine …
– Nici nu ştii cât de mult apreciem noi bicicleta ta! De mâine o avansăm la grad de bicicletă de hol şi, dacă e cuminte şi ne aduce cadouri, o mutăm în cameră.

Căutând bicicleta, am găsit-o pe maică-sa. Pe maică-sa Miţei, nu a bicicletei. Venise la fiică-sa şi i se făcuse dor să mai facă o tură. În alte camere părinţii nu erau întotdeauna bine veniţi, la noi erau întâmpinaţi cu gratitudine. Întotdeauna ne era foame, eram încă în perioada de creştere, maturizare, cum s-ar zice …

Peste două zile Miţa s-a înfăţişat la spovedanie. Dumnezeu nu cumulase cele trei păcate, le luase în considerare separat. Lui i se cuvenea slava! Eu şi Mari am însoţit-o la biserică.
– Mari, ai luat aparatul de fotografiat?

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s