Păcatul soarelui

lava

Plâng copacii, în rădăcini,
singurătăţi fără vecini,
vietăţi de ţărână, oarbe şi surde,
se hrănesc din suspin, doar pământul aude
lacrimi, dictând în întuneric secunde,
febra infernului strigă, când pătrunde
sarea pe rana adâncă, din piept,
a vulcanului nopţii, de tăceri înţelept,
adormit pe pat din fulgi de cenuşă,
lava pândeşte de după uşă
clipa durerii, ce rupe zăgazul
din suflet de pământ şi-mproaşcă obrazul
cerului, ce-a izgonit-o-n răcoare
pe ea, ibovnica fiului-soare.
Plâng copacii, în rădăcini,
singurătăţi fără vecini,
frunzele îi părăsesc şi îi condamnă
la chin, când aleargă cu vântul în toamnă.
Poate doar fluturi, din iubirea de foc,
să-i sărute pe inimi, să ningă noroc
pe crengi, care scriu pe aer poveşti
despre lucruri la care nici nu gândeşti!

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s