Somnul pământeanului trezeşte monştri

robinson-crusoe-sur-mars_243925_5697

Am prostul obicei de a visa cu ochii deschişi. Un obicei pândit de fiare sălbatice, gata să atace, când pierd prea mult timp ca să clipesc. Cel mai greu îmi e pe trotuare. Mă lovesc de oameni. Uneori aş prefera să mă lovesc de stâlpi, durerea de a purta pe cap o frunte însărcinată m-ar fugări înapoi în realitate. Femeile strâng din buze şi ma împing, fără grija că aş putea ateriza în faţa unei maşini. Bărbaţii mă îmbrăţişează şi-mi zâmbesc. Cei mai mulţi cred că e un truc de femeie emancipată şi se caută prin buzunare, să vadă dacă nu împart cu ei numărul de telefon. Copiii sunt singurii care mă iartă, râzând cu mine, jucându-ne de-a v-aţi ascunselea, într-o mirare. Apoi mă imită, cu un aer bătrânicios, spre disperarea părinţilor. Aşa s-a întâmplat şi când, acordând remiză unor gânduri care mă bântuiau de ceva vreme, m-am trezit într-un autobuz din care toţi călătorii coborâseră şi, probabil, şi şoferul avea să dea bir cu fugiţii, la staţia de final. Am încremenit cu ochii pe geam, alea nu erau drumuri, ci Căi Lactee, şi, deşi îmi aduceam încă aminte de pe ce planetă eram, habar n-aveam când ridicasem bariera Timpului. Probabil mă lovisem de ea şi se ridicase din eroare. Trecusem pe dedesub sau, îngropată fiind în acelaşi şant cu ţevile de gaz şi fibra optică a internetului, păsisem peste ea cu nebăgare de seamă? Am strigat la şofer, ca să mă asigur că nu era vreun robot japonez sau vreun cyborg în pauza dintre două filmări. Când i-am văzut barba albă şi cearceaful până la şlapi, se vede treaba că numai pe Pământ există reguli de circulaţie, mi-a venit să râd. Întotdeauna crezusem că Dumnezeu era mult prea ocupat ca să audă ce prostii scoteam eu pe gură şi când colo, dumnealui acorda şi burse! L-am întrebat, în şagă, cum de mă luase fără să plătesc bilet. A rămas pe gânduri câteva minute, fredonând o oroare de cântec fără nicio melodicitate. N-am îndrăznit să-l întreb dacă era vreun limbaj extraterestru sau jazz stelar, nu câtă vreme ţinea mâna pe volan. A oprit autobuzul, care ca şi ratele care mă duceau la bunică-mea, la ţară, avea motocei atârnaţi de oglinda, în ce-mi recomanda drept staţie. M-am uitat pe geam, să văd cum arăta Raiul … nimic! Era un mare Nimic!
– Ce-i asta, planeta Marte?
A râs până i s-a încreţit caftanul pe burtă şi, când mă aşteptam mai puţin, m-a prins de mânecă şi m-a împins, neceremonios, afară din autobuz. M-a aruncat ca pe un sac de cartofi.
– Staţia se suspendă până la gânduri mai bune, mi-a aruncat pe nas, după care dus a fost! Şi el, şi hârbul de mijloc de transport în comun. În urma lor a rămas un nor înecăcios de praf. Să fiu a dracului, nici Dumnezeu nu dădea 2 lei pe poluare!
Nu era niciun indicator la vedere, nicio plăcuţă multilingvă, niciun program de Sărbători, cu deviaţie spre metrou. Dincolo de toate aşteptările nu era nimic.
‘Sunt o mare norocoasă’, mi-am zis. Pe Pământ se inventaseră deja Focul, Roata şi Telefonul mobil. Pe planeta asta, Dumnezeu îşi încercase puţin mâna, dar n-ajunsese încă la capitolul cu Adam.
Am găsit vreo două maimuţe, care m-au ajutat să strâng vreascuri de pus pe foc şi cărora le-am dat certificat verbal de absolvire a şcolii primare, după ce am văzut cum le sticleau ochii când frecam pietrele, unele de altele, ca să fac focul. Minereurile de fier le-am descoperit din prima, alunecam de câte ori treceam peste ele, iar când mă împiedicam durea al dracului! M-am fript la degete, cât am topit niscaiva, să-mi fac ciocan şi cuie şi, înafară de frunze de bananier, n-aveam alţi plasturi.
Concepusem chiar şi un calendar. Nefiind arogantă, pornisem de la minus 2, în caz că Dumnezeu se hotăra să-l trimită şi pe Isus. Scriam cu zeamă de vişine. N-avusesem destul curaj să le şi gust, multe feluri de cireşe, şi alte bace, erau otrăvitoare şi pe Pământ, aşa că le-am stors, să fac rost de cerneală. Când nu călcam pe minereuri, călcam pe cartofi – cuiburi de barabule, mai exact, căci erau atât de multe, încât mă convinsesem de una singură că nimerisem în acea parte a planetei care avea să se numească, peste câteva mii de ani, Bucovina2. Ce m-a frapat, totuşi, a fost lipsa totală de câini şi de pisici. Având în vedere abundenţa lor pe Facebook, trag un semnal de alarmă că Universul a fost depopulat forţat şi urmările pot fi dintre cele mai grave. Cine nu s-a temut de Virginia Woolf s-ar putea să dezvolte o fobie vis-à-vis de şobolanii universali. Nici la bufniţe nu stăm prea bine.
După vreo lună, deşi nu aveam nicio dovadă că şi acolo existau anotimpuri, mi-am încropit o colibă. Pentru că nici pe Pământ nu fusesem foarte pricepută la ţesut, cusut şi împletit, am făcut actul de proprietate pe o frunză de brusture, pre-cufundată în var. Uluitor, totuşi, ştampila a fost pusă de Forţa Arhimedică! 
Aveam adresă, botezasem strada cu numele unui duşman de calitate, ca să-mi menţin vigilenţa trează. Am mai făcut ceva însemnări şi în jurnalul eco, deci biodegradabil, ceea ce m-a făcut să cred că misiunea mea era departe de a lua sfârşit. Trebuia să trec la producţia de papirus, fabricarea laptop-urilor şi ipad-urile ieşea din discuţie. Ca să respect întru totul tradiţia, mai întâi trebuia să ademenesc romii cu fier vechi, apoi hackerii, cu circuite noi.
Pe alte planete, ceea ce pe Pământ pare complicat devine şi mai complicat. Iar eu nu aveam de gând să stau îndeajuns, încât să pun bazele Naţiunilor Unite!

După vreun an, nici măcar Adam nu mă deranjase, deşi asistasem la vreo 4 eclipse solare, semn că Dumnezeu mai şi moţăia, când uita să-şi bea cafeaua. Pe post de Lună erau 3 sateliţi, m-am zăpăcit scriind cronica de Lună Nouă, aşteptând-o să genereze un nou început sau ce semnificaţie o mai fi având în horoscopul astrologilor de altă limbă … După ce am terminat de cântat toate cântecele pe care le mai ţineam minte, mi-am făcut o trupă cu nişte cercopiteci toboşari. Am turnat, pe retine inocente, câteva scene făcute celebre de Marilyn Monroe, chiar şi puţin din lungmetrajul Casablanca, folosindu-mă de un copac căruia, nereuşind să-i împrumut alura lui Humphrey Bogart, i-am scrijelit doar numele, înconjurându-l cu inimioare doborâte de săgeţi. A rămas în istoria planetei ca primul mare Idol urmărit de groupie. Deşi nu am făcut comerţ cu biletele de intrare, toate animalele prezente au adus câte ceva de-ale gurii, la schimb. Le aşteptasem cu gramăjoare de popcorn, încă fierbinţi, în copaie. După un timp am obosit. Aveam nevoie de un concediu.
Mi-am pregătit un rucsac, din produse cu clorofilă, l-am umplut cu o dietă sănătoasă de fructe şi legume, după care m-am aşezat la Masa Tăcerii, pe care o plagiasem în staţia de autobuz. Nu ştiu pe ce planetă bântuie Maestrul Brâncuşi, dar unde domiciliam eu, ca proprietăreasă, nu se inventaseră încă sălile de judecată. Minune sau coincidenţă? Cât încercasem să-mi dau cu părerea despre cum aş fi putut calcula ora exactă, uitându-mă pieziş la noul Soare, a apărut autobuzul! La volan era Sfânta Ana. Mi s-ar fi părut mai nimerit să fi fost Vineri, Sfânta Vineri.
– Ai permis? m-a întrebat repezit.
– N-am.
– Foarte bine, ia cheia şi dispari! Când îl găseşti pe Gagarin, să te întorci, a promis Dumnezeu că dă recompensă. Deşi, să mă ierte PreaÎnaltul, dar cred că l-a mâncat o gaură neagră, că urât mai râgâie pacostea! 
Cel mai uşor a fost să pornesc autobuzul, cel mai greu a fost să-l domolesc, când o luase razna şi-şi făcea de cap cu cutia de viteze. Ne-am izbit de un stâlp, cât o coadă de cometă, în timp ce eu şi frâna făceam skandenberg, pe volan. Când m-am dat jos, să văd în ce culoare mai luminau farurile, un domn cu un medalion New-Age, o chestie gen stetoscop, a sărit în sus de bucurie, strigând unui înger în halat de baie, să sune la poliţie. Îmi fusese frică că mă depuseseră la morga de la NASA, în drum spre cavoul extratereştrilor. Am închis ochii, mulţumită. Pe sub gene mi s-a strecurat, zâmbăreţ, Dumnezeu:
– Fiule, să-mi dai un telefon înainte de a te pune ăştia să joci în Star Wars, ca să evităm coliziunile.
– Coliziunile? am urlat, în timp ce la o oarecare latitudine a pantalonilor o făptură sub acoperire se ridicase pe vârfuri, ca să-mi dea bună dimineaţa. Pentru o vreme aveam să scap de migrenele datorate gravitaţiei.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s