Sa nu uitam de Vineri

brooke shields

Brooke Shields in The Blue Lagoon

 

Sunt semne care prevestesc esuarile intru inlauntru sau nu sunt semne deloc. Amatorii de prietenii cu carte de vizita cauta compania capitanului de nava. La masa lui se mananca cel mai bine si poti afla informatii in detaliu despre porturile lumii.
Eu m-am nascut cu umerii ososi, lipsiti de musculatura cu personalitate si intotdeauna mi-a fost greu sa-mi fac loc printre oameni. Inghesuiala excita in unii energii creatoare si devoratoare, in mine vatama respiratia.
De multe ori ma arunca cineva peste bord nebagand de seama ca incerc colacul de salvare sau pur si simplu pentru ca le stau in cale si nu pare ca as putea lipsi cuiva. Alteori cad aplecandu-ma prea mult peste bord sa schimb politeturi cu cate o familie de delfini. De cele mai multe ori croaziera devine previzibila, porturile incep sa se confunde unele cu altele, capitanul acuza indispozitii sau probleme in sala masinilor, furtunile isi pilesc unghiile caci nimeni nu le mai baga in seama. Vinul curge, oamenii valseaza, singurii nedependenti de extaz raman fotografii care asteapta dezastrul pentru o exclusivitate. Invariabil esuez pe o insula pustie. Atlantidele cer probabil recomandari.
Uneori ma readuc la civilizatie barci de pescari imbatraniti pe ape sperand ca in cazul in care nu poate nimeni sa-mi deschida ochii macar sa am parte de o ingropaciune crestineasca. De data asta nu m-a gasit nimeni. De fapt nici nu stiu cum am esuat, m-am trezit cu o lovitura la cap care nu acuza pe nimeni in particular. Pe ape crima se semneaza ghinion.
La inceput am numarat zilele ca orice trestie cugetatoare, apoi am obosit. M-am suparat pe timp, toata lumea stie ca nu-i pasa. Fata de mine manifesta o duiosie rautacioasa si in pustiu e greu sa-l arati cu degetul pe cel mai ipocrit. Cele mai mari bucurii erau pozele cu oameni. Vedeam la orizont nave trecand grabite, imi imaginam lancezeala de pe punte sau furnicarul grijilor de moarte. Scriam povesti si nu ma suparam cand nevazandu-ma nu se simteau obligati sa opreasca. Vocile calatoreau mai departe. Imi ramaneau fosnetele insulei si vocea mea. Ajunsesem sa pun prea mult pret pe mine in lipsa altcuiva de admirat. Il mai cautam din cand in cand pe Dumnezeu pentru a nu cadea in iadul de a-mi fi perfect de ajuns. Umbrele ne sunt necesare precum aerul, un om fara umbra e o moarte prost facuta. Cand singurul exercitiu care te oboseste este sa te asculti tacerea nu mai necesita o definitie.
Apoi s-a intamplat un lucru fara nicio explicatie. Un dat. M-am trezit in galagie. O corabie indraznise sa se abata de la drum, echipajul era in extaz. Rasetele sunt cea mai puternica expresie a fiintei umane. Toti acei oameni se ascundeau in galagie. Curiozitatea si nesabuinta se tin de catarama si fura impreuna gablonturi din rai. Nu exista mistere ci doar prea multe perechi de ochelari de soare … sau poate prea putine perechi de ochelari de vedere.
Oamenii astia tipau din rarunchi si se aruncau in tumbe pe panzele batute de vant. Cerul amuzat nu dadea niciun semn ca ar vrea sa-i deranjeze.
Nu distingeam in ce limba vorbesc. Imaginatia ma tragea iar de maneca sa-mi spuna ca erau probabil niste omuleti mici si agitati, amatori de chineza. Navigau sub un drapel cu un craniu zambaret. Poate se filma pentru ‘Piratii din Caraibe’ … Mai mult ca sigur tachinau o turma de caracatite care-i gadilau pe burta pentru profilul sonor.
Ce surpriza ca din toate vasele plutitoare doar echipajul asteia sa ma vada!
Simteam reticenta insulei, viata calma la pieptul linistii avea sa se curme curand. Cu cat se apropiau mai mult imi dadeam seama ca tineau in maini bate si nici strigatele lor nu-mi mai pareau atat de prietenoase. Pe insula erau o multime de pesteri ascunse ochilor pradatorilor de ocazie. Mi-am luat urmele la spinare si am disparut. Intr-un tarziu i-am auzit chicotind. Incepuse un razboi al nervilor care nu renunta. La lumina batelor transformate ad-hoc in torte.
Ziua se ocupau de corabie. Reparau, curatau, mascau armamentul de la bord. Seara cinau imparateste. Insula otravea intentiile de a pleca cu mii de arome si delicateturi. Noaptea le cobora dracii din suflet. Intindeau betii pana la lumina zorilor, dansau salbatic in jurul focurilor, recitau incantatii menite sa strice somnul frumoaselor lasate acasa. Ii spionam cu frica de a le nu cadea sub vraja. Imi prinsesem un hibiscus rosu la incheietura mainii si scuipam in san de cate ori ma speriau miscarile lor imprevizibile. Dupa o noapte agitata mi-au lasat un mesaj pe malul de nisip: ‘Stim unde te ascunzi’. In pura traditie a ospitalitatii de pamantean nu mai vorbeau chineza. Dar jucau timpul ramas la cacealma. Dupa o vreme au dat semne de plecare. Precaut au inconjurat de cateva ori insula la pas domol. Au lasat pe mal catifele, dantele, papucei de brocart si ispita suprema – batoane de ciocolata. Renuntarea le-a furat pret de cateva clipe stralucirea din ochi. Apoi au plecat. Definitiv. Irevocabil. Fara ramas bun.
Si eu cu ei. Sunt inca in cala printre pusti si gloante. Nimic nu inrobeste mai mult sufletul unei femei decat ideea fericirii de ciocolata. Nu stiu cand sau daca mi se va potoli pofta de ciocolata dar cu siguranta ma vor gasi la prima rafala de razboi.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s