Să nu uităm de Vineri

brooke shields

Brooke Shields in The Blue Lagoon

 

Sunt semne care prevestesc eşuările întru înlăuntru sau nu sunt semne deloc. Amatorii de prietenii cu carte de vizită caută compania căpitanului de navă. La masa lui se mănâncă cel mai bine şi poţi afla informaţii în detaliu despre porturile lumii.
Eu m-am născut cu umerii osoşi, lipsiţi de musculatură cu personalitate şi întotdeauna mi-a fost greu să-mi fac loc printre oameni. Înghesuiala excită în unii energii creatoare şi devoratoare, în mine vatămă respiraţia.
De multe ori mă aruncă cineva peste bord, nebăgând de seamă că încerc colacul de salvare sau pur şi simplu pentru că le stau în cale şi nu pare că aş putea lipsi cuiva. Alteori cad, aplecându-mă prea mult peste bord ca să schimb politeţuri cu câte o familie de delfini. De cele mai multe ori croaziera devine previzibilă, porturile încep să se confunde unele cu altele, căpitanul acuză indispoziţii sau probleme în sala maşinilor, furtunile îşi pilesc unghiile, căci nimeni nu le mai bagă în seamă. Vinul curge, oamenii valsează, singurii nedependenţi de extaz rămân fotografii, care aşteaptă dezastrul pentru o exclusivitate. Invariabil eşuez pe o insulă pustie. Atlantidele cer probabil recomandări.
Uneori mă readuc la civilizaţie bărci de pescari îmbătrâniţi pe ape, sperând ca în cazul în care nu poate nimeni să-mi deschidă ochii, măcar să am parte de o îngropăciune creştinească. De data asta nu m-a găsit nimeni. De fapt nici nu ştiu cum am eşuat, m-am trezit cu o lovitură la cap, care nu acuza pe nimeni în particular. Pe ape crima se semnează ghinion.
La început am numărat zilele, ca orice trestie cugetătoare, apoi am obosit. M-am supărat pe timp, toată lumea ştie că nu-i pasă. Faţă de mine manifesta o duioşie răutăcioasă şi în pustiu e greu să-l arăţi cu degetul pe cel ipocrit. Cele mai mari bucurii erau pozele cu oameni. Vedeam la orizont nave trecând grăbite, îmi imaginam lâncezeala de pe punte sau furnicarul grijilor de moarte. Scriam poveşti şi nu mă supăram când, nevăzându-mă, nu se simţeau obligaţi să oprească. Vocile călătoreau mai departe. Îmi rămâneau foşnetele insulei şi vocea mea. Ajunsesem să pun prea mult preţ pe mine, în lipsa altcuiva de admirat. Îl mai căutam din când în când pe Dumnezeu, pentru a nu cădea în iadul de a-mi fi perfect de ajuns. Umbrele ne sunt necesare precum aerul, un om fără umbră e o moarte prost făcută. Când singurul exerciţiu care te oboseşte este să te asculţi, tăcerea nu mai necesită o definiţie.
Apoi s-a întâmplat un lucru fără nicio explicaţie. Un dat. M-am trezit în gălăgie. O corabie îndrăznise să se abată din drum, echipajul era în extaz. Râsetele sunt cea mai puternică expresie a fiinţei umane. Toţi acei oameni se ascundeau în gălăgie. Curiozitatea şi nesăbuinţa se ţin de cataramă şi fură, împreună, gablonţuri din rai. Nu există mistere, ci doar prea multe perechi de ochelari de soare … sau poate prea puţine perechi de ochelari de vedere.
Oamenii aceia ţipau din toţi rărunchii şi se aruncau, în tumbe, pe pânzele bătute de vânt. Cerul, amuzat, nu dădea niciun semn că ar vrea să-i deranjeze.
Nu distingeam în ce limbă vorbeau. Imaginaţia mă trăgea iar de mânecă, să-mi spună că erau probabil nişte omuleţi mici şi agitaţi, amatori de chineză. Navigau sub un drapel cu un craniu zâmbăreţ. Poate se filma pentru ‘Piraţii din Caraibe’ … Mai mult ca sigur tachinau o turmă de caracatiţe, care-i gâdilau pe burtă, pentru profilul sonor.
Ce surpriză ca dintre toate vasele plutitoare doar echipajul ăsteia să mă fi văzut!
Simţeam reticenţa insulei, viaţa calmă, la pieptul liniştii, avea să se curme curând. Cu cât se apropiau mai mult, cu atât îmi dădeam seama că ţineau în mâini bâte şi nici strigătele lor nu-mi mai păreau aşa de prietenoase. Pe insulă erau o mulţime de peşteri, ascunse de ochii prădătorilor de ocazie. Mi-am luat urmele la spinare şi am dispărut. Într-un târziu i-am auzit chicotind. Începuse un război al nervilor, care nu renunţa. La lumina bâtelor, transformate ad-hoc în torţe.
Ziua se ocupau de corabie. Reparau, curăţau, mascau armamentul de la bord. Seara cinau împărăteşte. Insula otrăvea intenţiile de a pleca cu mii de arome şi delicateţuri. Noaptea le cobora dracii din suflet. Întindeau beţii până la lumina zorilor, dansau sălbatic, în jurul focurilor, recitau incantaţii menite să strice somnul frumoaselor lăsate acasă. Îi spionam cu frica de a le nu cădea sub vrajă. Îmi prinsesem un hibiscus roşu la încheietura mâinii şi scuipam în sân, ori de câte ori mă speriau mişcările lor imprevizibile. După o noapte agitată, mi-au lăsat un mesaj pe malul de nisip: ‘Ştim unde te ascunzi’. În pura tradiţie a ospitalităţii de pământean, nu mai vorbeau chineza. Dar jucau timpul rămas la cacealma. După o vreme au dat semne de plecare. Precaut, au înconjurat de câteva ori insula, la pas domol. Au lăsat pe mal catifele, dantele, papucei de brocart şi ispita supremă – batoane de ciocolată. Renunţarea le-a furat, preţ de câteva clipe, strălucirea din ochi. Apoi au plecat. Definitiv. Irevocabil. Fără rămas bun.
Şi eu cu ei. Sunt încă în cală, printre puşti şi gloanţe. Nimic nu înrobeşte mai mult sufletul unei femei decât ideea fericirii de ciocolată. Nu ştiu când sau dacă mi se va potoli pofta de ciocolată, dar cu siguranţă mă vor găsi la prima rafală de război.

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s