Mămăligă pripită

legs

Urăsc primăvara. De pe la sfârşitul lui ianuarie piaţa îmbie cu ghiocei, oferiţi spre adopţie, în coşuri mici, de nuiele. Capi de familie, care pe lângă numărul anilor au adăugat timpului o oarecare creştere în greutate şi semne vizibile de duioşie, le alintă beretele imaculate, prefigurând bucuria sinceră, ce vor induce în ochii mamelor. Tot de pe la sfârşitul lui ianuarie stomacul meu se repede la geam, să vadă el primul pomii înfloriţi. N-am fost niciodată în stare să-mi disciplinez copiii. Ficatul, rinichii, splina, chiar şi pancreasul, în timpul liber, încep să-l tragă de picioare înapoi, pentru a-l deposeda de privilegiu şi toată zbenguiala asta, pe care încerc s-o trimit la colţ, îmi spune că e deja gastrită. Ponoasele le trag tot eu, pe lângă antacide, dietă strictă, în timp ce, în picioarele goale, îşi face apariţia, de sub nămeţi, primăvara. Cu foşnete, cu murmure, cu triluri şi tânguieli de noapte … Mie şi copiilor regimul cu spanac fiert şi supe mucilaginoase ne dă o stare continuă de nervi.

Încheiasem nesperat de bine sesiunea de examene şi începuse deja seria întâlnirilor la o bere, cu scop sau fără niciun scop. Când crâşmarii dau afară din casă feţele de masă care au atins maturitatea, soarele începe să-şi ridice mai des privirea de pe birou, curios la freamătul bulevardelor. Ca să-mi abată gândurile de la perioada de tranziţie, cu etichetă din hârtie de ziar, dar care anulase scoaterea la mezat a galantarelor virgine ochilor de peţitori pofticioşi şi adusese din occident moda rafturilor cu oferte voluptoase, băieţii m-au invitat la un derby. Pe stadion. Pentru că orice derby se termina cu o păruială între suporteri, le urmăream de obicei la televizoarele din cămine, unde nu stătea nimeni să-ţi numere înjurăturile. La sfârşit, tu dinamovist, acuzând arbitrii că iar au dat mâna cu Steaua, încercai să dai un dos de palmă celui mai bun prieten stelist şi constatai că băutura, care până atunci se bălăcise prin stomac, apucase să se ridice în mâini şi se-ntâmpla să cazi într-o îmbrăţişare bleagă, se lăsa, deci, cu pupături. Lacrimi de suporter veritabil şi pupături.
Dar în perioade de criză se cer decizii pe măsură. “Mai bine bătută, decât abătută”, au concluzionat băieţii “şi apoi înecăm vânătăile în bere, cei care au pierdut meciul sunt liberi să ciocnească pentru izbânzile şcolare!”. Se juca în Ştefan cel Mare. Orice pronosportist, ţinut departe de biserică, în socialism, ar fi jucat 1 solist. Dar în tranziţie unii l-au ademenit în păcat şi pe Sfântul Duh. Era perioada deschisă de sarcasmul de gazon al lui Andone, în care Dinamo a pus mâna pe câteva titluri, de care se considerase nedreptaţită în epoca miş-maş-urilor de partid unic. Se experimentau, cu pas săltat, miş-maş-urile diversificate. După fluierul de final, tabela a lăsat la vedere, plictisită, avantajul minim al dinamoviştilor şi s-a dat startul îmbrâncelilor la ieşirea din stadion, nişte cozi mai înşelătoare decât grămezile la rugby. Nu-i nevoie să-ţi îngreunezi respiraţia, cărând pumni, îţi dozezi energia în ghionturi şi recensământ de bătături, până treci dincolo de porţi, de unde, dacă nu o iei rapid la sănătoasa, faci o vizită la secţia de cusături şi peticiri a Spitalului Municipal. Dacă eşti din aceia care rup rândurile, primeşti bonus un curs de eseistică la circa de poliţie. Noi am făcut front comun cu nişte studenţi de la Conservator, care-şi curăţau urechile, de armonie, pe stadion, pentru a nu se mai lăsa amăgiţi de instrumente cu ifose şi chef de joacă. Odată scăpaţi din ghearele neprevăzutului, am ales drumul cârciumii. De la meci se duc direct acasă doar cei ce iau de suflet ghiocei de la precupeţe. Restul dau cel puţin o raită. Desperecheaţii, ca noi, stau să apuce şi cina, ca să nu fie nevoiţi să mai iasă o dată din casă. Ne-am aşezat în jurul unei mese rotunde, nouă cavaleri şi cu o fată zece ( aici s-ar fi cuvenit rima ‘care-i şi întrece’, dar feminismul câinos m-ar fi exclus din politica grupului ). Nici n-am apucat să ne certăm bine pe fazele de joc, că au început discuţiile despre femei. Erau întotdeauna un motiv de bună dispoziţie. Pentru că mă luaseră sub aripa lor ocrotitoare, nu făceam parte nici măcar din apropo-uri. În timp ce-mi bifau implicit defectele, poveştile din aceeaşi categorie cu cele pescăreşti şi vânătoreşti contribuiau la educaţia mea partinică şi amorală. Parcă nişte drăcuşori vărsaţi de vânt li se ascunseseră sub limbă, aşa se dezlănţuiră în epopei şi corvoade carnale, anecdote sentimentale şi jurăminte de răzbunare – săbii gata să cadă pe grumazul oilor rătăcite. Poate că din cauza gastritei sau a freneziei cu care berea îmi tortura rinichii, mi se cuibări în suflet un grăunte de intoleranţă. Ca să nu dau citate din fotbalişti, năstruşnice flirturi cu limba română, am început să-mi fac inventarul a ce mai aveam prin geantă. Am debutat cu o înjurătură, pentru că nu era geanta mea, ci a Crinei, care, râvnind la rujul meu cărămiziu cu sclipici, a făcut rost de una la fel şi a pus la cale toată această mascaradă. Lăsase în portofel o sută de lei, măcar nu era nevoie să mă împrumut pentru băutură. Pentru că, de obicei, căram cu mine câteva cărţi, pentru lehamitea din metrou, aruncase în deschizătura prietenoasă o sticlă de parfum, lapte demachiant, un pămătuf şi … două vibratoare. Nu-mi venea să-mi cred ochilor. Cât fusesem preocupată să arunc insulte pe teren, în timpul meciului, aproape îi rugasem pe băieţi să caute marunţiş în geantă, pentru încă o rundă de seminţe. La seminţe se abandona rivalitatea stelisto-dinamovistă, alea erau întotdeauna rapidiste. Am ridicat privirea, cât să-mi dau ochii scurt peste cap, dar uşor ameţită mi-am proptit privirea în el. În faţa mea era un necunoscut, care părea la fel de plictisit de discuţie, dar din alte perspective. “Săracul, ăsta e îndrăgostit …” mi-am zis. L-am privit cu invidie, măcar avea la ce să se gândească. Urmărindu-i însă căutătura am constatat că de fapt evalua, corect, după expresia feţei, după acelaşi algoritm ca şi mine, prestanţa chelneriţei. Ca să nu las plictiseala să se complacă doar în jocuri pe teren propriu, am finanţat rapid o deplasare. Evitând un fault dur, din crampoane, mi-am eliberat glezna din botină şi i-am plasat-o pe sub masă, în poală. Uimirea i-a pus îngrăşământ pe linia sprâncenelor, ridicand-o la înălţimea bretonului. Şi-a revenit rapid, a jonglat o secundă, după care a început să-l privească insistent pe Teo, care se aşezase lângă mine la masă şi zâmbea, cu gura strâmbă, la una din glumele băieţilor. După câteva minute de panică, în care am realizat că-mi trăsesem, în grabă, pe picior, şosete flauşate nu ştrampi de mătase, am început să-i fac semne disperate, din vârful degetelor de la mână. Chelneriţa, care a prins cu coada ochiului osteneala, a umplut masa cu halbe de bere. Atrăgeam atenţia în nume personal. Băieţii mi-au făcut aprobator cu ochiul. Necunoscutul mi-a lăsat piciorul să cadă la podea, dându-i chiar un imbold lipsit de graţie. Am mimat imediat şocul, împrumutând expresia momâiei urlătoare a lui Munch ( Edvard Munch – The Scream ). Punând în practică, experimental, un limbaj de semne şi expresii faciale, necunoscutul încerca să dea de înţeles cugetului meu, puţin obosit de la băutură, că-l prefera pe Teo. Sau genul lui. Cuprinşi de plăcerea de a para din opoziţie, n-am băgat niciunul de seamă că vorbele se cam răriseră la masă, plivite de curiozităţi aproape băbeşti. Dintr-o dată discuţia generală se debarasase de buruiene. Între timp eu mă bosumflasem, dar nu-mi pierdusem speranţa. Încă existam ( rezistând băuturii ), deci cugetam ( în linie continuă ). Am scos unul din vibratoare din geantă, unul bleu, cu imitaţii de pietre preţioase pe teacă. Bărbatul a dat scurt din cap, insultând orice ispită de a-l răzgândi. L-am scos şi pe cel roz, lustruit, de care atârnau, ca nişte brelocuri, nişte pene de struţ, colorate. Ăla l-a făcut să râdă sau poate tristeţea de pe chipul meu … După ce ţinusem piept, stoic, atacurilor de sorginte misogină din conversaţiile de grup, refuzul categoric, de a negocia măcar, m-a îngenunchiat sufleteşte. Suflet turtit sub două lacrimi. Necunoscutul s-a aplecat şi mi-a ridicat piciorul înapoi în poală, mângâind uşor glezna, în loc de scuză. Între timp, la masă, Brâncuşi sculptase tăcerea. Etichetaţi provizoriu, până la depistarea altor circumstanţe, drept minoritate sexuală, ni s-a dat dreptul la propria paradă, pe drumul spre casă, dar ni s-a recomandat să frecventăm barurile cu dedicaţie. În timp ce mă conducea la cămin, am încercat să-l lămuresc că netrebnicii nu erau medici cu parafă, ci speculanţi ieftini, care vindeau, pe umor spontan, alternative naturiste la antacide. Da, încă mai aveam dureri de stomac. El suferea de crampe la ficat, care-l menţineau interesat în soluţii alternative. Nici măcar nu era gay. Prin semne mă întrebase, de fapt, dacă nu eram iubita lui Teo. Restul discuţiei a fost consemnat în jurnalul secret, de campanie, luptele s-au dat pe parcursul câtorva ani, dar a lor cronică nu a fost publicată încă în analele istoriei, pentru a nu destabiliza fragilitatea emoţională a generaţiilor suspicioase din viitor, dependente de status-uri şocante pe Facebook.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s