Risipă de pâine

kiss on bike

 

Stăteam cuminte la masă, rezemată în coate şi priveam nedumerită în farfurie. Mâncarea de la cantină se confunda din ce în ce mai mult cu arta pop, înscrisurile din meniu erau simple metafore. Supa îşi pierdea culoarea din obraji de la atâta suspans. Bucăţi de pâine, aterizând la nimereală, reclamau să mă declar înfrântă şi să depun, fără lamentări suplimentare, lingura. S-a ridicat atunci, ca un stindard, în mine, nu aroma artificială de pui, ci reticenţa la risipă, grăunte încolţit din învăţăturile babelor. “Nu-ţi baţi joc de plămada ce ţine de foame altei guri!”. Când firimiturile au început să mi se agaţe, ca nişte lăcrămioare, de păr, am apucat cu degetele o mână de tăiţei şi atacând cu înverşunarea unei feline, fără a-i da timp să-şi pregătească apărarea, l-am prins de nas, lăsând aţele moi să i se prelingă pe faţă. Când a încercat să mă prindă în braţe, să cădem împreună în ridicol, am dat bir cu fugiţii. Nu m-am dus înspre cămin, în caz că mă urmărea, nu mâncasem mai nimic şi încă îmi era foame, am ales să mă uit după un taxi care să mă ducă în centrul oraşului. Scrâşnind din roţi, a oprit la marginea trotuarului. Încă mai avea un tăiţel lipit de guler şi călărea o motocicletă. Tata îmi promisese o motocicletă dacă reuşeam la facultate, dar după accidentele mele dese de bicicletă s-a văzut nevoit să mă facă să renunţ. Mereu îmi treceau prin cap chestii mai interesante decât vânzoleala de pe şosele şi mă lăsam răpită cu uşurinţă, făcând cererea de răscumpărare să cadă în derizoriu, lumea din jur să se chinuie, îngrijorată şi propria mea viaţă o nevricoasă. Cică Dumnezeu nu bate cu parul … Păi, atunci de ce trimisese o motocicletă?
Mi-a întins o cască şi mi-a făcut semn să urc în spatele lui.
– Te invit la cină.
– Ştiu o rotiserie mai jos de Inter.
– O ştiu … urcă!
– N-am mai mers niciodată cu motocicleta … pe bicicletă sunt un dezastru …
– Urcă, puneţi casca, închide ochii, strânge-mă în braţe şi respiră regulat.
Decizia îmi stătea în mâini. Nu mă speria pe mine o motocicletă, dar să iei în braţe un străin, de la prima întâlnire, mi se părea nesăbuit.
– Ai prietenă?
– Nu, eşti nebună? Dacă aveam, te mai invitam la cină?
– Nu ştiu, m-aş fi simţit mai în siguranţă dacă aveai. Te insinuezi în viaţa mea, abuzând de circumstanţe şi asta mă sperie un pic.
– Promit să încetinesc pasul, până prinzi curaj, bine?
– Bine.
Ca orice bărbat care-şi asumă statutul cu farmec, a făcut dovada tuturor abilităţilor cu care şi-a sedus şi îngenunchiat motocicleta. Când un bărbat vrea să impresioneze o femeie, Dumnezeu blochează activitatea în rai şi toată sfinţimea se bate pe locurile din faţă, cu gura căscată la popcorn. Al meu era premiant, pentru că la fiecare giumbuşluc eram obligată să-l strâng şi mai tare în braţe, ca o pisică păstrând comoara celor nouă vieţi în gheare. Ca să fie şi un pic de răzbunare în povestea asta romantică şi fără cusur, îl mai pişcam din când în când de sfârcuri, pe unde traficul înceta să ne urmărească la fotografie, ceea ce-l făcea să sară ca un arc, cu motocicletă cu tot şi să înjure mormăit, rugându-mă disperat să mă liniştesc, înainte de a ne ucide pe amândoi.
Abia la restaurant am văzut ce frumos era. Râdea cu ochii. Am strâns ce aveam prin buzunare şi am împărţit un pui la rotisor, cu cartofi copţi, o savarină şi un pahar de vin. Ne-am hrănit unul pe celălalt cu bucăţele de carne, muşcându-ne de buricele degetelor, când puneam prea mult mujdei de usturoi. Demult o simplă cină nu mă mai făcuse atât de fericită! După ce-am terminat de mâncat, ne-am plimbat un timp, la pas tihnit, pe bulevard. Fără cuvinte. Un răgaz valorificat de digestie. La Patria se închideau uşile pentru ultima reprezentaţie a zilei. Am intrat, lăsând în urmă tot mărunţişul reticent, care se aşteptase să fie schimbat pe ţigări. S-a ţinut de cuvânt şi m-a lăsat să mă agăţ de imaginile de pe ecran, ca de speranţa în reîncarnare. Nu reuşeam să le înţeleg sau, măcar, să le neg cu decenţa. M-a ţinut în schimb strâns de mănă, iar schimburile energetice care au avut loc ar fi foarte greu de explicat, având în vedere că teoriile se bazează pe prea multe variabile. Suspinele din sală, prefigurând un sfârşit de un tragism greu de controlat, m-au aruncat în braţele lui, care atât aşteptau … Dovadă că m-au scos de acolo doar ocările femeilor de serviciu …
După cum săruta, simţeam că o să am nevoie de un test de sarcină. Nu mai ştiam dacă eram ion sau anion.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s