Dragostea ca o proteză

cuddling-in-bed

Îl enervam. Of, Doamne, cât de mult îl mai enervam … Îl vedeam cum fremăta şi se albea la faţă, un muşchi mă dojenea din obraz. Făcea eforturi să-mi dea timp, mă ruga din ochi să-i vin în întâmpinare, să-i curm chinul acela interior care muşca din el şi nu-i dădea pace. Relaţia noastră fusese tumultoasă de la bun început. Pentru noi nu a existat o suprapunere blândă a sufletelor, săruturi mici şi cuminţi, de tatonare a vieţii în doi, a fost mai degrabă o coliziune violentă a dorinţelor, a egoismelor fundamentale. Era genul de bărbat care servea cafeaua dimineţii în pielea goală. Eram genul de femeie care i se aşeza pe genunchi. Eram noaptea care odihnea ziua lui. Oameni ca noi n-ar fi trebuit să se întâlnească niciodată, nici să ştie că pentru ei existau tipare complementare. Oameni ca noi nu ar fi trebuit lăsaţi să viseze. În însăşi alterarea relaţiei noastre exista perfecţiune. O crimă perfectă.
Crezusem că după perioada de început, pe când începuse să intervină rutina, găsisem, cumva, un echilibru, o cuminţenie a sacrificiilor mici. Ne certam des. După certuri urmau tăceri goale, pereţii casei se strângeau convulsiv, speriaţi de moartea cuvintelor. Apoi pentru o vreme ne pierdeam interesul, unul pentru celălalt sau mai degrabă evitam să ne mai complacem în a ne răni, încă ne mai iubeam.
Bărbaţii cred că ei sunt cei care iubesc mai mult, mai profund, complet. Pentru că dragostea lor acoperă şi orele când noi gătim, facem curăţenie, ne îngrijim de hainele şi confortul lor şi ale copiilor şi pare că ne utilizăm doar partea practică a fiinţei. Nu am de gând să-i contrazic, ca să nu pară că ancora lor în realitate e subţire. Timpul petrecut la o bere cu prietenii, la pescuit sau la meci îl anulează pe cel petrecut de noi la o bârfă, cu fetele, la coafor sau ducând copiii la şcoală. După cum se vede din această elegantă analiză, dragostea ar putea fi cumpărată la suta de grame. Odată cu dragostea, sufletul se contaminează cu o râie metafizică, bube pline de otravă, care se absorb în pielea conştientului. Unii se folosesc de antidotul de care dispunem cu toţii de la naştere, alţii ignoră ceea se întâmplă, iar când le moare sufletul, rămân îndoliaţi pe viaţă, alţii, din zgârcenie sau calcule meschine, sperând şi la alte iubiri, îşi drămuiesc lecuirea, dar viaţa ăstora chiar nu e deloc interesantă. Oamenii cu vise plăpânde se trezesc odihniţi.

Totul a luat o întorsătură dinamică în ziua în care, aflată încă sub pojghiţa calduţă, de umezeală a aburului de la duş, vigilenţa a închis ochii, de plăcere şi cuvintele au vorbit adevărul, sentimentele n-au mai apucat să se ascundă sub prosop. A ridicat mâna la mine şi a rămas cu ea suspendată în aer, uimit el însuşi de aşa pornire arogantă. De obicei ridica mâna să mă mângâie pe faţă, să-mi dea contur buzelor, când îi furam cuvintele cu ochii, să mi se joace prin păr, când îşi amintea că fusesem frumoasă. Toana fusese atât de neaşteptată încât am hotărât să ignorăm rătăcirea câtorva boabe de nisip, electrizate de pereţii de clepsidră. Faptul în sine a lăsat însă în noi o trepidaţie, o nelinişte a unei crize iminente. Apoi gestul s-a repetat, din ce în ce mai des, nu mai îndrăzneam să ne privim cu adevărul în ochi. Îl simţeam puternic şi vulnerabil în acelaşi timp, gata să pedepsească, dar şi să mă ierte, să mă iubească, dar şi să mă urască. Bărbaţii nu se pot vindeca singuri. În secret, cred că din acest motiv Dumnezeu a creat femeia, ea înţelege durerea.
Am sunat-o pe Maria.
Seara, pe când ne pregăteam de dus la culcare, păruse decis să se mute în dormitorul de oaspeţi. L-am tras de umeri, mi-am odihnit fruntea de ceafa lui şi am lăsat disperarea din mine să-l aducă înapoi, în ce fusesem.
– Sunt foarte nervos, mă tem ca mâna să nu te lovească fără să mă întrebe …
– Îmi transmiţi şi mie starea asta de nervozitate, o să te iert, o să lupt, îţi promit. De ce nu ieşi mai des cu băieţii, să te desprinzi câte un pic de mine?
– Am încercat. Nu ştiu ce am, nu-mi mai găsesc locul.
L-am tras înapoi în pat.
– Mă duc să-ţi aduc o cană cu lapte. Încearcă să dormi.
L-am luat în braţe, să-l păzesc de gânduri. Se cuibărise în mine, ca un copil, îl mângâiam murmurând cuvinte dragi, ca să-i ademenesc în vis puritatea din îngeri.
S-a trezit înjurând, trăgând cu înverşunare de mânecile cămăşii.
– Te răneşti, opreşte-te!
– Ce-i cu mine? De ce sunt legat? Ce s-a intamplat?
– Ai avut un accident. Ai entorsă la ambele braţe, ţi le-au pus în ghips şi ţi-au legat mânecile cămăşii, ca să-ţi limiteze mişcarea, să le permită să se vindece.
– Mi-am rupt mâinile?
– E doar o entorsă, dar e o formă mai complicată. Ai nevoie de odihnă.
– De ce nu-mi aduc aminte?
– Eşti probabil încă în stare de şoc. Un accident de maşină … ţi-au administrat calmante, pentru că nu voiai să cooperezi …
– Eram acasă, cu tine …
– Eram în maşină, ne-a lovit un automobil de pe contrasens, ai încercat să mă protejezi şi ţi-ai frânt mâinile, de volan. L-am rugat pe Victor să preia întâlnirile tale de astăzi, de la firmă şi să ţină legătura cu noi prin telefon. Încearcă să te odihneşti.
– Ce blestem! Cât durează până îmi scot ghipsul? Cum de nu sunt la spital? Nu simt nimic!
– Erai foarte nervos, ţipai la toată lumea. Am rugat medicii să mă lase să te iau acasă. Am promis să am grijă de tine. Maria va veni din când în când, să se asigure că totul decurge normal. E nevoie doar să-ţi protejezi mâinile o perioadă de timp şi pentru că ştiam că ai să refuzi să urmezi recomandările, am rugat medicii să-ţi pună mâinile în ghips.
– Ce o să mă fac fără mâini? O să înnebunesc!
– O sa fii, poate, mai atent la ce se întamplă în jurul tău. De fapt eu voi ţine locul mâinilor tale.
– Nu pot să te las să te sacrifici pentru mine!
– Nu ai de ales. Dacă nu vrei să angajăm o străină, va trebui să te bazezi pe mine.
– Pentru tine eu aş fi angajat o asistentă medicală, a bâguit, lăsându-şi privirea să se aplece sub povară.
– Ştiu, dar nevoile mele sunt mai puţine.
Au urmat zile cu program prelungit. La început îl enerva orice ajutor, oricât de mic. Frustrat, încerca să se ajute singur, cu capul, cu picioarele. Deşi vărsa bolurile cu mâncare pe jos şi împrăştia apa în toată baia, nu m-am supărat şi nu am făcut, ostentativ, curăţenie. Apoi furia a fost biruită de oboseală şi m-a lăsat să iau bucăţi din el, crezându-mă, pe cuvânt, că i le voi da înapoi.
L-am îmbrăcat, l-am spălat, i-am potolit foamea. Am început să vorbim, să ne privim din nou în ochi. Ne-am descoperit cu duioşie, dincolo de ce fusesem separat, dezbrăcam de conservanţi ceea ce schimbasem împreună. Ne-am tradus tăcerile, pentru că împrumutasem termeni străini de noi, care ne împiedicau să găsim drumul spre acelaşi vis. Mă ruga să-l iubesc cu ochii, cu pieptul, cu coapsele. Mă lăsa să-l aduc mai aproape, fără a interpune spaţii de convingeri personale, fără nevoia de a ne scuza într-o categorie, disciplinându-ne viaţa.
I-am simţit, pe lângă exuberanţă, un uşor regret, în ziua în care Maria a venit să-i dea jos ghipsul.
Când i-am mărturisit că nu a fost vorba de niciun accident, că îl adormisem cu somnifere pentru a-i da timp Mariei să-l imobilizeze în ghips, şi-a făcut bagajele şi a plecat. Nu mai avea nevoie de mine.

S-a întors a doua zi.
– De ce? Nu pot pleca până nu aflu de ce …
– Pentru că te iubesc.
– Şi eu te iubesc, de ce a trebuit să mă minţi?
– Tu iubeai o femeie, te-am învăţat numele meu.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s