Acesti bascheti cu fata de tenisi

basketball

 

M-am nascut inalta. Inca de la gradinita eram prima care vedea lustra. Daca as fi fost si frumoasa m-ar fi luat casele de moda. Altele fiind circumstantele dadeam ochi in ochi doar cu profesorii de sport. Cand am ajuns la Bucuresti ca orice student, eram interesata sa-mi imbunatatesc stilul de dans. Profesorul de sport facea concursuri de talent pentru Sportul Studentesc. N-a fost nevoie sa ma priveasca de doua ori ca sa-si aduca aminte ca avea nevoie de o saritoare in lungime. Fiecare ora de sport era o corvoada, ma tinea mai mult cu nasul in groapa de nisip. Eram o impiedicata, calcam pe prag si cand profesorul icnea cu dezamagire intorceam privirea si cadeam cat de lunga. Nu renuntam pentru ca incercam sa-l conving sa ma ia in echipa de baschet, unde momentan nu mai erau locuri. Echipa de baieti se antrena pe terenul de langa groapa. Ma incurajau de pe margine cand se opreau sa bea apa. Cand nici atentia lunganilor apetisanti n-a produs nicio schimbare in amplitudine ci doar in exuberanta luarii de elan profesorul a depus armele. Baietii in schimb s-au gandit sa ma invete cateva trucuri ca sa-i iau ochii la viitoarea preselectie pentru echipa de fete. Invatata sa vorbesc cu baieti pe a caror umeri puteam sa ma sprijin incepusem sa port ochelari de soare ca prea ma tineau cu nasul pe sus. Pe langa ceata de fane, toate acceptate sa joace in echipa cu Botezatu, baietii aveau si un fan constant. Un grasan cu ochelari, pitic in lumea lor, egal in lumea mea. Grasanul avea talent dar din cauza inaltimii era usor de driblat. Avea insa un remarcabil simt al umorului asa ca fusese trecut la rubrica maseur ca sa-l poata lua in deplasari. Eu figuram la rubrica psiholog si-mi plateam singura transportul, pe vremea aceea era considerata achizitie de lux. Dupa antrenamente ne opream in Regie la un suc. Invariabil baietii plecau cu cate o cunostinta de-a mea care venea sa ceara un foc sau se oprea sa schimbe o vorba dupa ce statuse prafuita vreo 3 luni. Si la fel de predictibil precum noaptea ii da cate un sut in fund zilei cand o prinde cantandu-i serenade fiica-sii la sfarsit ramaneam la masa doar eu si grasul. Dolofanul de cand fusese acceptat de echipa incepuse sa-si dea aere. Ba credea ca e si el vreun Casanova. Pentru ca eram tovarasi de anxietati i-am acceptat invitatia la un Pink Floyd si o bere la el in camin. Ajunsi in camera a dat un fraier inca si mai gras decat el afara din pat si l-a trimis la o tura de alergari pe motiv ca-l paste infarctul dupa care a deschis larg geamurile si a tras perdelele. A pus o caseta cu Pink Floyd in surdina, a desfacut doua beri dupa care a inceput sa se onduleze in fata perdelelor:
– Dezbraca-te! Si sutienul … da … oh ….
Ma uitam la el cu gura cascata.
– Atinge-ma … mmmm… da … ah…
Am pus mana pe un manual de tehnologie si l-am lovit in moalele capului.
– De ce dai scorpie? Ce ti-am facut?
– Ce dracu’ de vorbe-s astea nesimtitule?
– Nu te enerva, imi cer scuze, era doar o impresie artistica … voiam sa vada vecinii ca nu-s chiar asa pampalau … n-ai vazut cum se uitau dupa tine?
Acele ultime cuvinte magice au deschis poarta unui nou univers.
Ne-am baut berile savurand fiecare inghititura cu ah-uri si oh-uri. La plecare mi-a ravasit parul cu apa cu zahar iar eu i-am sfasiat tricoul deja gaurit in loc de ramas bun pe pragul usii. Nu numai ca am devenit foarte populari dar am fost acceptati cu drepturi depline in echipele de baschet ale facultatii. Profesorul de sport a fost sfatuit sa stea cu ochii pe noi.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s