Mat, de şah ce era

daddy the best

  E prostul Paştelui … aaaaa … ăsta … postul Paştelui. Dieta fără porc îmi afectează grav ficatul, creierul zace bosumflat, că nu mai are de ce să se vaite de colesterol. Creierul meu nu e interesat de drepturile animalelor. M-am enervat, într-o zi şi i-am zis:
– Cum adică nu eşti interesat? Nu ţi-e milă de găinuşele alea care cotcodăcesc toată ziua pe Facebook şi sunt crescute de pisici? N-ai plâns tu cu mine la filmul acela cu costiţele de porc salvate de la afumare de o păienjeniţă formatoare de opinie?
Creierul meu, deşi tentat să afişeze un banner cu ‘no comment’, mi-a lăsat un post-it, cum că, dacă nu am aflat până la vârsta asta, toate creierele sunt de origine spartană, funcţionează pe principiul ‘rezistă cine poate’ şi decât să mă plâng toată ziua de soartă, o chestie fără acoperire cerebrală, mai bine îmi dau drumul în prăpastie. Poate să mă împingă el niţel, de la spate, dacă îl rog frumos. În abisuri nu există creiere, ci doar fericire pe înţelesul maselor, indiferent de regn şi origine.
De câte ori îmi trag ciorapii pe mine, de frică să nu pun răul înainte şi să-mi fugă vreun ochi, distrag atenţia creierului cu ce mai aflu şi eu de prin ziare. Cu Iubi nu-mi permit aşa ceva, el e enciclopedie şi ca să mă enerveze, găseşte argumente cu adresă exactă pentru orice explicaţie.
– Iubi, plec la mama, să iau o reţetă de pască. Ai grijă de copil! L-am schimbat, i-am dat să mănânce …
– De ce nu-l pui să doarmă?
– Abia s-a trezit. Joacă-te şi tu puţin cu el, până vin.
– Să mă joc … de-a ce?
– Nu ştiu .. avioane, de-a ce te joci şi când sunt eu acasă.
– Da, da’ atunci te joci şi tu cu noi …
Rog toate mamele din lume, inclusiv cele cărora li se închină ode în metrou, să nu se enerveze. Ştiu că discuţia asta se insinuează, la un moment dat, în orice relaţie fericită, dar trebuie să ne păstrăm calmul. Să numeri până la 10 e gratis, cremele antirid sunt scumpe, iar operaţiile estetice sunt procese tehnologice de creare a babelor cu faţă de vrăjitoare.
– Jucaţi şah!
– Şah? Păi ce, ăsta micu’ ştie să joace şah? Cine l-a învăţat?
– L-am învăţat eu, puţin. Recunoaşte piesele şi a învăţat mişcările de bază. Învaţă-l şi tu nişte deschideri, nişte strategii din Marii Maeştri, la partea militară ar trebui să te pricepi mai bine decât mine …
– Bine, bine … cât stai?
Întrebarea asta scurtă traduce pe înţelesul meu de ce bărbaţii ne numesc căţele. Când limba li se lipeşte de dinţi, în rostire, le simţi frica dând buzna afară. Degeaba maschează ei cu nonşalanţă, tremură de disperare. Dacă se întâmplă ceva şi întârzii? Dacă se îmbolnăveşte mama soacră, trebuie s-o duci la spital şi stai vreo 3 zile? Dacă întâlneşti un american bogat, în staţia de autobuz şi fugi cu el în lume? El ce face cu copilul?
– În maximum o oră sunt înapoi. N-are timp să te facă mat odoraşul.
Când m-am întors, primul lucru pe care am vrut să pun mâna a fost cuţitul de bucătărie. Pereţii de pe hol erau acoperiţi cu desene de inspiraţie cubistă, în carioca roşie, semn că Iubi nu ştia unde ţineam cutia cu jocul de şah, iar copilul se plictisise să-i dea indicaţii verbale. În sufragerie, copilul plângea de tremura cămaşa pe el, în timp ce taică-său îi cânta ‘We are the champions’, învârtindu-se pe vârfuri, ca o balerină. Din când în când se oprea , îi arăta copilului limba şi-i striga ‘Ofticosule!’. Am luat copilul în braţe şi m-am pregătit sufleteşte pentru explicaţie.
– Plânge prea uşor, lasă-l jos, încerc să-l învăţ să se comporte ca un bărbat (sesizaţi ironia?).
– De ce plânge copilul?
– L-am bătut, la şah, de vreo 5 ori … sunt mai bun decât el, ce să fac?
I-am dat copilului o acadea şi, prinzându-l de maieu, l-am tras mai aproape, cât să-i şuşotesc în ureche: ‘Vino, te rog, până la bucătărie, să schimbâm câteva vorbe’.
Până la bucătărie, Iubi a rămas doar în chiloţi, iar eu abia după ce am închis uşa după noi, mi-am dat seama că-mi lipsea sutienul. De obicei purtam altfel de discuţii la bucătărie, de aici starea de confuzie a lui Iubi …
– Încurcaţi traficul, poate ar fi mai bine să vă opriţi direct pe balcon!
– Da,da … pe balcon, a fost de acord Iubi, lăsându-mă fără pământul de sub picioare.
L-am împins necivilizat.
– Eşti în chiloţi, te văd vecinii!
– Draguţă, şi tu eşti cam golaşă, am auzit-o în sfârşit pe mama …
Când am întors capul, sutienul meu îi atârna de-o ureche, ca un ou fiert, moale. Uitasem că o adusesem cu mine. Se oferise să facă ea pasca şi să stea cu copilul, cât trăgeam noi o fugă la mătuşa Dorica, să aducem nişte vin de ţară.
– Aş pleca eu, să stau cu copilul în sufragerie, dar n-am încredere să vă las singuri cu umplutura, aşa că aduceţi copilul la bucătărie, iar voi continuaţi-vă discuţia în dormitor. Nu de alta, dar trebuie să apară tata cu apa minerală, din clipă în clipă, şi ştiţi că stă prost cu inima …
Ruşinaţi, am strâns la grămadă materialele textile şi ne-am retras în dormitor.
– Ia mâinile de pe mine, că pot să mă îmbrac şi singură! Trebuie să vorbim, despre copil …
– Nu putem vorbi în maşină?
– În maşină asculţi radio-ul …
– Mda …
– Când joci şah, de fapt orice, orice joc joci cu copilul trebuie să-l laşi şi pe el să câştige …
– Să trişez, adică?
– Daaaaaa! În sfârşit ai priceput! (sunt sarcastică)
– Nu e greşit? Adică îl învăţ de mic să trişeze?
– El nu ştie că trişezi … îl laşi să câştige şi te bucuri pentru el, ca să prindă gustul victoriei, să-l ambiţioneze, să vrea să câştige din nou … copiii vor să câştige.
– Păi, dacă vor să câştige, să înveţe şi să câştige pe bune!
– Asta e ideea, dar învăţatul ăsta se face cu răbdare şi nu fluturându-le pe sub nas cât de deştept eşti tu! Ce e aşa de greu în a lăsa şi copilul să se bucure de o victorie? Nu e o victorie deplină, e şi victoria ta, dar în loc să-ţi laşi orgoliul atins de obezitate, îi faci program de jogging şi accepţi laurii pe capul copilului.
– Nu m-ai convins. Dacă eu joc mai bine, de ce să-l declar pe el victorios, de pomană?
– Pentru că el e mic şi nu ştie înţelesul cuvântului victorie, dacă nu-i arăţi şi nu-i dai să guste un fruct de mango, el nu va şti ce e acela un mango. Faptul că tu te bucuri de ceva ce el nu înţelege îl face să plângă.
– Aşa cum nici eu nu ştiu ce-s alea pasienţe … îmi arăţi?
După vreo oră, Iubi se învârtea pe vârfuri, cântând ‘We are the champions’, copilul plângea, la uşă, semn că nu uitase sensul melodiei, iar mama striga, din bucătărie, să ne grăbim că tocmai ce sunase mătuşa Dorica, trăsese vinul în sticle şi ne aştepta.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s