Să ţii pasul cu orbul …

heart lenses

Semnasem un contract, pe doi ani, cu una din corporaţiile pe care o curtasem de câteva luni bune şi simţeam nevoia să sărbătoresc, când telefonul a început să se agite, în buzunar.
– Otilia?
– Yvonne, mi-ai luat-o înainte, tocmai mă pregăteam s-o sun pe Maria şi împreună să te invităm la o şampanie. Am semnat contractul cu americanii!
– Felicitări, de fapt nu m-am îndoit nicio clipă ca lunganul ăla de manager al lor, cu aer de James Stewart, nu ar avea gusturi splendide … şi apropo de gusturi … sunt epuizată, e epidemie de gripă şi am avut o zi infernală la cabinet, dar te invit la o salată de pui, că de altceva nu am timp, şi poţi să aduci şi tu o sticlă de vin. Cu Maria abia ce-am vorbit, e deja pe drum, aşa că grăbeşte-te!
Eu şi Maria, pornind de la o carte mai veche de bucate, cu sprijinul a două mame şi o bunică, specialiste în mâncăruri tradiţionale, dar deschise influenţelor moderne, dovedind poate un pic prea mult entuziasm, am pus bazele unei firme de catering. După cinci ani de împliniri, dar şi de eşecuri, cu nopţi albe şi zile la limita probei de rezistenţă, cu lacrimi, oroare, dar şi bucurii nesperate, ajunsesem să hrănim, la serviciu, câteva mii de oameni. Cel mai greu a fost să dezobişnuim bucătăresele de ritualurile de cantină şi braserii şi să ne aducem familiile la masă, să împartă meniul şi impresiile cu clienţii noştri. Probleme apăreau în fiecare zi, dar azi făcusem un pas important, alergam de acum în cursele de profesionişti.
Cu Maria şi Yvonne mă născusem pe aceeaşi stradă. Eu şi Maria am studiat chimia, Yvonne medicina. Am îngenunchiat anii, ţinându-ne de mână. Şi nunţile le-am făcut în acelaşi an! Nu în aceeaşi zi, pentru că ne doream mai multe motive de a fi fericite. În anul în care li s-au născut băieţii, soţul meu a dispărut peste Dunare. Pe mine mă mai iubea un pic, dar ura mult mai mult socialismul. După câţiva ani aveam să primesc actele de divorţ, îşi descoperise marea iubire într-o limbă străină. Deşi viaţa îşi dădea toată silinţa să ma tenteze, la fiecare pas, cu dragostea mă aflam încă într-un conflict deschis, să ierţi nu e uşor. Maria îşi redusese orele de lucru în ultimii ani, motivul – Claudia, micuţă, blondă şi zulufată, cu ochi mari şi negri, de ţigancă, cu care sedusese, din prima zi, pe toţi bărbaţii familiei. Maria se lăuda că ce nu reuşise ea cu vorba bună, reuşea Claudia doar cu câteva scâncete.

La sfârşitul zilei împărţeam cu angajaţii mâncarea rămasă, cea care nu putea fi păstrată pe a doua zi, aşa se face că am asortat salatei de pui o salată de cartofi şi nişte tarte cu fructe. N-a fost nevoie să cumpăr decât două sticle de vin, câteva dulciuri pentru copii şi iată-mă la uşa Yvonnei!
– Hei, asta da premieră! De obicei ajungi când toată lumea pleacă la culcare …
– Azi m-am organizat mai bine şi, sinceră să fiu, mă simt un pic obosită … unde-s copiii?
– Al meu e cu taică-său la un film, iar ai Mariei au program de joacă cu bunicii. Ai tăi, mă întreb, de pe ce planetă îţi mai fac semne să-i aduci acasă?
– Să nu începem iar cu subiecte din astea care oţetesc vinul …
– Otilia, au venit rezultatele analizelor …
– De asta m-ai chemat? Era un ordin?
– Vorbeşti prostii … erau doar griji, n-am să te mint, menajându-te, cu tine ar fi o greşeală! Va trebui să faci un pas înapoi şi să-ţi iei vacanţă … un an de vacanţă, mai exact!
– Eşti nebună? Acum când firma şi-a dublat numărul de clienţi? Iese din discuţie şi o vacanţă de-o lună …
– Dacă vrei să mai apuci încă o dublare a numărului de clienţi, va trebui să asculţi cu mare atenţie ce-ţi spun. Eşti pe marginea prăpastiei. N-aş exclude un atac de cord iminent. De când nu te-ai mai privit în oglindă? Nu masca asta de fond de ten, farduri şi ruj, ci pe tine, cea reală, de când nu te-ai mai privit?
– Ok … recunosc, am trecut în grabă prin ultimii câţiva ani, dar nu poate fi chiar atât de rău … o să reduc orele de lucru şi eu, acum că Maria are mai mult timp liber şi poate prelua vechile prerorgative, plus că am mai angajat încă doi manageri de departamente …
– Otilia, a trecut vremea scuzelor şi a improvizaţiilor, am discutat deja cu Maria … va păstra legătura cu tine, când circumstanţele o vor cere, dar între timp te pregăteşti de vacanţă, un an repaos … începem cu muntele, ai nevoie de aer curat şi linişte. Medicaţia e uşoară, important e să te reechilibrezi.
– Un an repaos??? De ce nu mă închideţi într-un sanatoriu?
– Putem să o facem şi pe asta, dar sperăm să ne scuteşti de efort, în fond întotdeauna te-am considerat a fi cea mai deşteaptă dintre noi, încăpăţânarea e doar un efect secundar!
Încă de a doua zi nu-mi mai găseam locul … Maria refuza să răspundă la telefon, Yvonne îmi lăsase un mesaj în care îmi cerea să nu o deranjez în timpul consultaţiilor … am copt trei plăcinte, am umplut ardei şi am avut timp şi de un tort cu smântână şi nuci.
Pe la 5, după amiaza, m-a sunat mama. Una dintre prietenele ei închiriase casa de vacanţă din nordul ţării, din împrejurimile Voroneţului, unui tânăr compozitor, nevăzător, care căuta o menajeră, ceea ce, în opinia ei, îmi rezolva toate dilemele. Aer curat, peisaje de vis, cazare gratuită, treburi casnice care să uzeze starea mea febrilă datorată rutinei ultimilor ani şi bonus – anturaj tânăr şi interesant. Mamele ştiu întotdeauna ce e mai bine pentru copiii lor. Eu de unde aveam să ştiu?
De cel puţin douăzeci de ori am pus mâna pe telefon, să-i spun că m-am răzgândit, până ce, în cele din urmă, m-a sunat tot ea, să-mi spună că eram aşteptată într-o săptămână şi aveam timp suficient să-mi fac programare la coafor şi să-mi caut nişte haine fără linie bărbătească. Nu realizasem că nici măcar mama nu mă mai plăcea în ultimul timp.
– Mamă, tocmai am acceptat un post de menajeră, n-ar părea ciudat să apar ca Elizabeth Taylor?
– Chiar dacă e nevăzător, eu cred că domnul în cauză poate distinge între o femeie frumoasă, o şleampătă sau, Doamne fereşte, o scorţoasă din acelea de birou …
– Mulţumesc, mamă, dar mă duc acolo să fac de mâncare, să deretic şi să împletesc fulare pentru copiii prietenelor, în liniştea grădinii. Eventual să-mi dau cu părerea despre cine ştie ce înşiruire de note muzicale şi abilitatea pianului de a le reproduce cu acurateţe …
Am auzit-o pe mama chicotind, înainte de a închide. Femeile din viaţa mea puseseră deja prea multe la cale …
Până la Suceava am mers cu trenul. Nu mai călătorisem în pas de dans din timpul studenţiei. Timpul, pe care în ultimii ani îl trecusem cu vederea, îmi sufla fierbinte pe faţă. Citeam o carte, nebiciuită de alte gânduri, care să ceară rezolvare grabnică, citeam cu tandreţe, sărutând fiecare cuvânt în parte. Una peste alta, nu era rău deloc! Exersam liniştea elegant, ca o adevarată doamnă. De la Suceava m-au ridicat nişte măicuţe, venite cu treburi la oraş, măicuţe cu jupoane dantelate şi permis de conducere. Treburile mânăstireşti furau bani din buzunarul lui Dumnezeu. Una dintre măicuţele de la mânăstire, care îi era şi mătuşă, se ocupase de nevoile tânărului compozitor până la venirea mea. Măicuţele vorbeau cu zgârcenie, din vârful buzelor şi zâmbeau subţire, aproape insesizabil. Dincolo de straiele întunecate se ascundeau sfială şi linişte. Pielea feţei le era lăptoasă, iar mâinile muncite. Nu ascultau un post de radio bisericesc, ci unul de ştiri şi ciripeau animate, când recunoşteau câte un nume.
Gândul mi-a fugit la tânărul compozitor, vedeam pe ecranul pleoapelor închise un tânăr Andrea Bocelli, adorat de muze … degete lungi, în conversaţii aprinse cu claviatura, murmurând îngândurat … Îl vedeam aşternând nervos note pe hârtie, pagini flămânde de melodie, răvăşite peste tot prin încăpere … eram deja curioasă să văd cum arătau în braille …
Simţeam o duioşie aproape maternă, mă pregăteam să-l cocoloşesc …
N-am apucat să-mi zâmbesc când maşina a oprit în faţa unei case elegante, cu etaj şi balcoane, râzând cu gura plină de flori. De dincolo de poartă mă privea curios un golden retriever, iar dintre pălăriile de catifea ale petuniilor, o pisică mă evalua circumspect. Comitetul de primire îmi testa deja gustul pentru aventură.
Mi-am luat rămas bun de la măicuţe, promiţând să le vizitez la mânăstire cu nişte reţete mai neobişnuite de post, sperând să primesc, la schimb, secretul salatelor de toamnă cu ciuperci şi a sarmalelor bucovinene de post.
Uşa s-a dat de perete şi o altă măicuţă, rotunjoară şi puhavă ca o piersică, s-a năpustit asupra mea, prinzându-mă într-o îmbrăţişare mirosind a portocale şi a strănut de scorţişoară. M-a pupat zgomotos pe obrajii brusc timizi, trăgându-mă după ea, în casă.
– Bini-ai vinit, copchilă. Hai la bucătărie, cî numa’ ci-am dat gata cafeluţa. Am copt ş-un cozonăcel, poati ţ-o plaşi. Tudori, o vinit fata!
Fata purta povara a mai mult de treizeci de ani. Dar ce mi-a frânt rigiditatea spinării n-a fost durerea lăsată de plecarea bagajelor, ci faptul că ’tânărul compozitor’ se născuse cu câţiva ani, fără doar şi poate bogaţi în evenimente, înaintea mea! Nu purta cămaşă de mătase cu jabou, nici măcar halat de brocart, ci un maieu întunecat la faţă, sub greutatea unei cruci gotice, agăţate de un diavol, pe un lanţ de grosimea arătătorului. Fără să gândesc, mă întrebam pe unde pitise, de mătuşă-sa, tatuajul …
Măicuţa în cauză – Sevastia, nu părea deloc deranjată, din contră, îl sărută pe creştet, ca pe cel mai cuminte copil.
– Compun muzică rock, de când mi-am pierdut vederea m-am exilat din trupă …
Citea mirări!
– Tudor … s-a prezentat în timp ce m-a prins de mână, dar în loc să depună un sărut de complezenţă, s-a aplecat să-mi fure mirosul din palmă, pipăind lungimea degetelor şi forma unghiilor … Dulce, vanilată … n-am fost întotdeauna orb, mi-am pierdut vederea într-un accident de motocicletă … Îmi aduc aminte de pielea albă …
Mi-am retras mâna, înainte să se îndrăgostească …
Ne-am băut cafeaua povestind mărunţişuri cu sclipici, despre noi, mai mult îndemnaţi de entuziasmul curat, miruit, al Sevastiei.
Aşa a început numărătoarea zilelor noastre.
‘Tânărul compozitor’ era gălăgios, egoist cu spaţiile comune, argumentat şi pretenţios în acelaşi timp. Critica orice găteam. Se plângea că dereticatul meu grijuliu îi năpăstuia inspiraţia, mă lua în zeflemea dacă refuzam să-i apreciez compoziţiile. Avea o nelinişte răutăcioasă … sau poate o răutate neliniştită … Într-una din zile l-am găsit suduind dureros, nu găsea notele ce-i furaseră somnul şi visele cu o seară înainte. Frustrarea îi inghiţea corpul, molfăind vibraţii malefice. Paginile dormeau liniştite pe pat, în dormitorul lui, acolo le-am găsit, împinsă de la spate de intuiţie. Când i le-am aşezat pe pian (căci pe lângă chitară avea şi un pian, ceea ce mai zaharisise din iluziile mele), explicându-mă în detaliu, s-a declanşat infernul. Păşisem în sanctuarul personal. Nu mai conta că-i oferisem rezolvarea problemei, încălcasem una dintre reguli. Bărbaţii rock au nevoie de băutură pentru a permite, la vedere, o măsură de maleabil. Nu ştiu unde se situează diezii şi bemolii în această complicată configuraţie, singura după care mă ghidam era cheia sol.
– Văd roşu în faţa ochilor! De ce am acceptat să vii? Credeam că eşti de vârsta mamei … aşa m-au lăsat să cred …
– Şi eu credeam că abia ţi-au mijit mustăţile … roşu, zici?
Mă uitam la fusta mea de culoare roşie şi la eşarfa de la gât şi mă întrebam (pentru a câta oară?) cât vedea, de fapt? Şi-atunci mi-a venit o idee … Toată lumea priveşte ideile ca pe un progres, un plus pozitiv, ideile sunt însă duplicitare, ele stăpânesc şi manipulează, dând impresia de evazivă supunere.
Am început să-mi scot hainele, în timp ce el uitase de mine, ciupind, cu smerenie, corzile de chitară.
“Se dezbracă, pot să jur că Talpa Iadului se dezbracă! Nu ştiu dacă-s de vină foşnetele, pe care le ascunde sau am început s-o văd, dar jur că se dezbracă … Femeia asta ucide în linişte şi fără martori! Încep să cred în crima perfectă … “
“ Ia să văd eu acum, vorba vine, dacă îţi plac şi aluniţele …”
O imitam deja, cu aplomb, pe Kim Basinger, mângâind pliurile fustei în sensul gravitaţiei, când a dat buzna, pe uşa dinspre grădină, răsuflând greoi, maica Sevastia şi nimic mai puţin:
– Doamni, copchilă, umbli dizbracată pin casă … îi drept cî băietu’ nu vedi, da’ nu sî cadi, dacă vini sobaru’ ?
– Goală??!!!!!
– Sobarul, vara?
“ Nu era nici iluzie, nici rugăciune, nu ştiu din ce cotlon de creier pot s-o văd pe nemernica asta … E diavol, nu femeie!”
– Voiam să le pun la spălat, maică Sevastie şi nu avea sens să mai pierd timpul …
– Du-ti di puni ceva pi tini, copchilă, cî-l nişti şî pi Dumnezău …
– Nu pune nimic pe tine, m-am săturat de cei ce mi se ascund de ochi!

                                                  ************

Isus ieşea din Ierihon, dimpreună cu ucenicii Săi, când orbul Bartimeu îi ceru milă şi vedere (Evanghelia după Marcu 10:46-52). “ Îndrăzneşte, scoală-te, căci te cheamă” i-a spuse Isus, iar la uimirea tuturor, martori la naşterea miracolului, tot El e cel ce îi aduce cu picioarele înapoi pe pământ. “ Du-te, credinţa ta te-a mântuit”. Nu Dumnezeu, nu Isus, ci creaţia propriei minţi – credinţa, o certitudine împotriva tuturor neştiutelor. Dumnezeu a dat omului putere, dar a rămas surprins să vadă cum se chinuie el, în fiecare zi, să-i dovedească că nu are nevoie de ea. Din lene şi din persiflarea caznei …

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.