În vis

vulcano

Noaptea se insinuează
în carenţele pământului,
aştrii îşi strâng lumina,
precauţi, în jurul trupului.
“Va să fie frig în spaime!”,
se lamentează-n gânduri luna,
noaptea se-ndură doar
de tăcerea ochilor închişi.
Sub scoarţă, răzvrătite,
ard măruntaiele pământului,
din vulcani, umbrele călăuzelor
poartă strigăte de luptă
pe fum, limbile de foc
se înfăşoară şerpeşte
în jurul gâtlejelor,
sufocând cuvântul,
frământând, fără intenţie, dorinţele,
aprinzând în felinare
neputinţele.
Întunecata vâltoare, nepăsătoare,
îşi alege cu grijă momentul
când să se pretindă în stupoare,
încercând să stoarcă, din inima planetelor
şi din cer, răcoare.
Între iertare şi foc,
aroganţa, încercuită, se predă ploii.
Plânge infinitul,
sărat şi săţios,
lumina se trezeşte uluită,
fără să mai fi văzut vreodată
o înviere alunecând în moarte atât de frumos.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s