Conte – un regal

saint bernard

Nu mi-am dorit niciodată animale de casă. Pe când eram copil, ai mei ţineau canari. Galbeni ca un gălbenuş. Îmi era teamă că ar fi putut muri de foame, era pe vremea raţiilor, aşa că îi îndopam cu seminţe de in şi frunze de salata, până, invariabil, mureau sătui. Aşa şi cu florile, un obicei care s-a ţinut de mine până în ziua de azi. Dacă le-aş spune vegetale de casă, ar suna ca o salată, în fapt muşcatele, begoniile şi ficusul sunt tot nişte prietenoase, cu care din când în când mă văd nevoită să stau de vorbă. Şi pe ele le ud, cu frică, să nu sufere de mâna mea … până le înec! Măcar mor fericite, ca nişte beţive, fără să mai simtă durerea. Nu sunt o persoană rea, la inimă, doar nepricepută. Cu câinii e mai complicat. La început tata a adus acasă o pereche cu împrumut, de la nişte prieteni plecaţi în concediu. Enervante creaturi! Trebuiau scoşi la plimbare şi asta cădea în seama noastră, a copiilor. Nu se mai opreau din adulmecat. Chiar şi când mă vedeau obosită, gata să mă întind lată, la pământ, mă trăgeau după ei. Dacă mă apucam să citesc o carte, eram la vârsta lecturilor obligatorii, aveau chef de joacă şi proaste obiceiuri, mai ales acelea de a te linge pe faţă şi a-ţi sări în braţe, fără avertisment. Când a venit soră-mea pe lume, a început parada animalelor de casă personale. Ea manifesta indulgenţă  faţă de privirile blege, chiar şi când ascundeau rosături de pantofi sau refuzul de a merge la baie.

Anii au trecut şi mă felicitam că reuşisem să pun o distanţă cordială între noi, adică între mine şi societatea secretă a animalelor de casă. Apoi nişte prieteni de-ai mei au cumpărat un Saint-Bernard.
Primul gând a fost: „Ce i-o fi apucat?”
Al doilea gând: „Poate vor să emigreze în Elveţia, ce să fac, o să-i vizitez şi acolo!”
Al treilea şi ultimul a fost: „Dacă îi pun o butelcuţă cu brandy la gât, cred c-o să am destulă tărie să-i fac faţă!”
Până l-am văzut … Pentru un căţeluş, era mare. Deşi arăta ca un ghem de lână miţoasă, toată ziua îşi odihnea importanţa pe lângă calorifer. Şi scheuna. Când visa. Era un câine cu vise colorate. Îl chema Conte. Vrând-nevrând, am crescut împreună.

Într-una din verile care au urmat, prietenii mei au plecat într-un concediu peste hotare, iar eu am acceptat să-i ţin companie. Era uşor să împarţi casa cu Conte, rămăsese un leneş. Un singur păcat avea Sfântul Conte, când se îndrăgostea dispărea cu zilele şi era adus înapoi, acasă, cu ajutorul cetăţenilor binevoitori, de pe cine ştie ce coclauri. Fiind într-o perioadă cu predispoziţie spre suflete frumoase, îl scoteam afară doar în lesă, căci Conte era un pedant, nu-şi făcea nevoile decât pe covor de iarbă verde. De la pedanterie mi s-a şi tras …

Era dimineaţă. Foarte devreme. Fusese arşiţă cu o zi înainte, până şi soarele ignorase ceasul cu alarmă, picotind după nişte pete de întuneric. Am deschis un ochi, derutată şi a fost de-ajuns să-i văd capul pe piept, privindu-mă cu speranţă. M-am prefăcut că nu era acolo şi-am plecat înapoi în somn. Nu prea mi-a reuşit. Conte nu ştia să accepte refuzuri, nu cu eleganţă. Mai întâi a dat jos plapuma de pe mine. Apoi a început să mă tragă de mână şi din pat. ‘Tras de mână’ e un fel de-a zice, aproape că mă înghiţise, până la cot! După ce m-a dat cu fundul de pământ, am renunţat la luptă. Mi-am tras un pulover peste pijama, i-am pus lesa şi cu ochii plăcut întredeschişi, am coborât cele patru etaje. În spatele blocului era un mic rai: iarbă, flori, copaci tineri şi boscheţi. Pe acolo mă gândeam să-mi plimb tristeţile … Tristeţile de patru dimineaţa! Pentru că nu eram chiar stăpână pe mine, Conte a reuşit, cumva, să se elibereze din lesă. Se pricepea şi la şmecherii.
Între timp vecinii care se pregăteau să meargă la serviciu, dar amăgeau ultima clipă, fumând o ţigară pe balcon, se răsfăţau admirând natura, sub roua dimineţii. Eu nu aveam chef decât să mai dorm un pic. Conte nici atât! A început să se joace cu mine de-a v-aţi ascunselea. Regula era ca el să-şi ascundă ochii după vreun copac sau tufiş, iar eu să-l caut. Îndelung. Cum mă apropiam puţin de el, se ascundea în altă parte, şi mai departe. După zece minute mă enervasem deja. Am început să strig la el şi să-l chem la ordin. El n-avea chef de ceartă, niciodată nu avea chef de ceartă! Vecinii îşi aprinseseră deja, curioşi, a doua ţigară. Era o zi interesantă. M-am aşezat pe un bolovan, să cuget. Mama mea de împrumut credea, sincer, că aş fi fost bună de profesoară. Nu ştiu de ce, singurul lucru la care mă puteam gândi era o mamă de bătaie! Apoi, brusc, m-a călcat pe urechi o idee! Copilărisem pe stadioane, dar nu numai pe cele mari, de fotbal, ci şi pe acelea înghesuite la marginea oraşului, cele de rugby. Aşa că a fost de-ajuns să-mi imaginez că susnumitul Conte se afla în posesia balonului oval, mi-am făcut vânt şi am sărit pe el, l-am apucat cu amândouă mâinile de gât şi i-am pus, triumfătoare, lesa. Râdeau şi cărămizile din construcţii. Şi pot să jur că râdea şi Conte!
Conte, un înger în Elveţia Domnului acum, era un câine cu simţul umorului. Deşi, în general, ştia să fie şi cuminte, adică să nu fure de mâncare, făcea şi mici excepţii, ca să-şi arate adoraţia faţă de gospodine. Odată a mâncat doi cozonaci, pentru că nu s-a putut hotărî care-i plăcea mai mult, cel cu mac sau cel cu nucă. Altădată a mâncat un platou întreg de şnitele. Când au dispărut fără urmă, noi, adulţii din casă, am început să ne privim cu suspiciune, deşi am fi fost în chinuri după aşa festin. N-a ieşit din ecuaţie nici copilul, care avea pe atunci doar câţiva anişori! Dar miracolele tocmai asta fac din om, un cugetător la imposibil! Ar fi rămas până în ziua de azi o crimă perfectă, dacă, mulţumit, Conte nu s-ar fi întors la locul faptei, adulmecând spăşit.
Cei ce au câini ştiu deja cât de bucuroşi sunt când te întorci acasă. Conte era mărinimos şi cu prietenii. Îmi aduc aminte de zile în care pierdeam mai bine de o oră în faţa oglinzii, apoi dădea Dumnezeu de mă întâlneam cu Conte! De obicei în locuri fără noţiune de asfalt, cu strat de colb de două degete. Îl vedeam alergând bucuros, de la distanţă şi îmi venea s-o rup la fugă, dar ştiam că era inutil, m-ar fi prins din urmă, oricât de departe. Cu timpul devenise şi el un mare amator de rugby. De cele mai multe ori mă punea la pământ, mă bălea corespunzător, după care mă returna lumii, aşteptând admiraţie.
Conte a fost la fel de om pe cât suntem noi de câini …

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s