Mult zgomot pentru nimic

miss kitty lord

Toată lumea joacă teatru. Chiar şi când merge să vadă o piesă de teatru, toată lumea joacă teatru. Până şi modul în care ne îmbrăcăm trădează faptul că vrem să părem mai intelectuali decât suntem.
Nici eu nu credeam că am mare lucru de pierdut.

Prima dată l-am văzut la teatru. Făcea parte din distribuţie. Nu mă aşteptam să mă remarce, făcusem nişte comentarii între prieteni, dar nu alergasem după autograf. M-a invitat să bem ceva la barul teatrului. Au mai urmat câteva invitaţii şi de fiecare dată se recomanda cu numele personajului pe care-l juca pe scenă. Avea mare grijă să nu mă ating, nici măcar tangenţial, de culise. Aici avusese noroc, n-aş fi putut să fiu angajată pe post de câine poliţist, n-aş fi găsit niciodată drogurile, atât aş fi fost de atentă să nu deranjez intimitatea traficanţilor.
De la a treia replică din repertoriu, mă îndrăgostisem de el. Pentru că rolul meu ar fi fost prea fad pentru un scenariu metropolitan, mi-a mărturisit, călare pe virgule dramatice, că iubeşte. O dragoste din aceea până la moarte, de o femeie între timp măritată cu altcineva, dar care îl iubea în egală măsură. Îi unea sacrificiul, protejând fericirea fragilă a copiilor. Dacă s-ar fi deranjat să-mi ofere măcar o panseluţă de rondou, nu s-ar fi încărcat psihic cu o aşa performanţă artistică. Inimioarele de plastic mă lasă confuză, înţeleg iubirea mai mult prin intermediul sendvişurilor cu brânză şi roşii şi a cărţilor de la anticariat.
Dincolo de ajutorul în repetiţiile pentru roluri, îi alungam probabil şi plictiseala, când nu avea alte angajamente. Indulgenţa mea plagia monotonia, bolnavă de snobism, a coloanei infinitului. Abia după primele ploi mi-am dat seama că în timp ce părea că îmi vorbeşte, recita de fapt pentru altcineva de peste umărul meu. Între timp devenise un idol pe piedestal de marmură, unde admiratoarele lăsau, de sub valuri fine de mătase, flori scumpe, cu carte de vizită. Apoi Julieta a început să plimbe sticluţa cu otravă în public. Locul meu se îndepărta de scenă pe măsură ce preţul biletelor se angaja voluntar pe piaţa profitului. De acum beam singură, într-un colţ, privindu-l cu mândrie cum făcea râsete ,studiate elegant ,să zboare de pe buze rujate cu dulceaţă. În întuneric ardeam molcom, o lumină cu nervi de lumânare. El împrăştia cenuşă pe viaţă, un joc de artificii de la care îmi mai cădea câte un tub gol în cap, din când în când. Cartuş părăsit de neliniştea pulberii aducătoare de sfârşit. Între noi, când animate de hohote, când plângând tristeţi pierdute în pumn, piese de teatru populau cotidianul. Din ce în ce mai multe piese de teatru …
Ce-ar mai rămâne din noi fără aplauze?

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s