Angoase şi vociferări

cheating

Dumnezeu nu ştie. Deşi aşteaptă să-i faci loc în inima ta, Dumnezeu nu ştie nici El ce ţii acolo cu adevărat. E încă desemnat Creatorul Cuvântului, pe care însă oamenii l-au împopoţonat cu câte-n stele înţelesuri. Când simte că eşti gata să-l uiţi, te trezeşti cu El la uşă, cu un braţ de maci sălbatici. Dumnezeu nu vine cu trandafiri ajustaţi elegant cu foarfeca şi tiviţi cu culori din borcane, nici cu garoafe, alea zăpăcesc destul la butonieră. Mă uitam la soarele nespălat pe ochi, făcând tumbe la geamul meu, în timp ce perdelele fremătau, nerăbdătoare să fie decolorate. Vrăbiuţele se certau cu nişte copaci bătrâni şi ursuzi, cu crengi mumificate, iar un guguştiuc cu Alzheimer privea buimăcit cum mă strâmbam la perne. I-am dat râzând ‘bună dimineaţa’ şi mi-am mutat calabalâcul cu speranţe în ziua care mă prinsese din urmă. Peste câteva ore aveam să-mi doresc să fi făcut un schimb de sufragerie direct cu ‘poimâine’.
Veştile proaste, pe măsura ce ne dumirim în legatură cu frica noastră de suferinţă, îmbracă diverse mode. În spitale au apărut camere în care te aşteaptă la taifas fotolii cu miros de mamă, ca cele de acasă, ceşcuţe de porţelan cu ceai de ambrozie, nici urmă de pahare de plastic şi afişe împotriva violenţei în familie. Camerele care se alintă uneori cu andrele, trăgând după ele un ghem de lână şi cărţi care au pălmuit usturător moartea, sunt cele care dau veşti proaste. “Toată lumea suferă de câte ceva. Unii nu-şi suferă vecinii. Dumneavoastră nu mai puteţi suferi fumatul, băutura şi carnea de porc. Mă tem că vor fi exilate şi nişte rude de gradul 3: ciocolata, îngheţata şi prăjiturile.” “Doar legume şi fructe?” “Atât cât mai aveţi de trăit …”. Ultima oară când am încercat, un fes s-a despletit de mine şi mi-a lăsat doar moţul, aşa că am căutat consolare în larma nepăsătoare de afară. Mi-am sunat jumătatea, dar apelurile rupseseră lanţul de la bicicletă. Roţile învârteau de unele singure gustul disperării, spre casă. Mă temeam de ici-colo, în răcoarea din dormitor. Am aruncat câteva intimităţi într-o geantă de voiaj, i-am lăsat iubitului o chemare şi am plecat spre cabana noastră de weekend şi ascunzişuri. Văzându-i maşina parcată între brazi, am readus din lacrimi credinţa în optimism. Dincolo de acele verzi, soarele îmi făcea cu ochiul. Obraznic soare!
Am intrat pe vârfuri, ca de-o surpriză, lipindu-mi degetul de buze să admonestez podelele cu artrită. Uşa dormitorului aştepta, dată de perete, cu pâine şi cu sare. Dragostea mea frământa sudoare, ţinut strâns de talie de o pereche de picioare lungi, cu coapsele frumos arcuite. Un glas de femeie icnea melodios, părăsind în aer înţelesuri de hieroglife. Când toate cuvintele păreau să fi murit, l-am auzit biruind răguşit: “Eşti frumoasă ca o cadră.”
Picioarele mele geloase n-au mai putut suporta comparaţia şi sugrumând neclintirea au fugit în uitarea din pădure. Când n-au mai fost lacrimi de ascuns sub frunzişul veşted de peste ani, am plecat acasă. Ce mai însemna de fapt acasă?
Gândul m-a dus de mână înapoi in clepsidră. Stăteam la uşa bisericii şi toate vorbele îmi erau albe. Nu aveam decât o singură privire pentru amândoi şi sărutându-mi palma, mi-a şoptit: “Eşti frumoasă ca o cadră.”
Amintirile, chiar şi când vin să aline, aduc un rău fizic, cu dibăcie ascuns. Cuvintele se scuză, tăcerile se laudă cu poleieli de metale preţioase. Dragostea anunţă sufletului o amputare.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s