Obscenitatea suferinţelor de rutină

cpr

Nu era o ameţeală ca toate ameţelile. Asta mă îmbrâncea fără jenă şi mai avea puţin şi mă dădea cu capul de pereţi. Tensiunea arterială sistolică, deşi o ducea în cârcă şi pe soră-sa, diastolică, s-a aplecat să-i dea o pereche de palme, că deranja. Ameţeala s-a sumeţit şi s-a stropşit la amândouă. Mi s-au învineţit obrajii de nervi. Am chemat Salvarea. Cât şi-a făcut drum girofarul, le-am ţinut o prelegere ca să nu ne facem iar de râs, să se poarte şi ele ca nişte doamne, nu ca nişte ţaţe, că speriam pe toată lumea. Primul îl speriasem pe fiu-meu. L-a ţinut până a bătut un prieten la uşă, să-l cheme afară la joacă.
– Mama, de ce a trebuit să-ţi fie rău acum, azi? Nu puteai să te ţii până mâine?
Mi-am adus aminte de taică-său. Era timpul să-i las de capul lor.
Între timp, Salvarea a parcat atrăgând atenţia vecinilor. Sunt ruşinoasă şi atenţia mărită nu-mi face deloc bine. Paramedicii au dat năvală în casă, răsuflând dezamăgiţi. Eram conştientă. Tensiunea s-a pupat cu tensiometrul, dar era imposibil de apreciat cât de dulce mai sunt. Sufăr de un sindrom. Raynaud. Mâini reci de la care sângele îşi ia la revedere, lăsând nişte burice palide în urmă, numai bune de chemat popa. Paramedicii vin în echipe de câte doi. Acum erau un el şi o ea. Soarta a lăsat în mainile mele să aflu care şi cum. Domnul paramedic mi-a prins mâna între ale sale, să-i aducă puţină culoare în obraji, cât s-o înţepe pentru diabet. Doamna paramedic îi zise să aibă grijă să nu bage degetele în gură, că e împotriva regulamentului. N-am timp să mă simt prea bine. Apare tatăl copilului, care începe să povestească cum va duce el copilul într-un parc de vacanţă, ca să uite de traumă. Când ai vacanţă doar o săptămână şi maică-tii i se face rău, taman atunci, se consideră o amintire nefericită, care te poate bântui toată viaţa. Toţi trei încep să expună extrase din copilărie, cu mame care i-au uitat în montagne russe în timp ce flirtau cu vânzătorul de îngheţată. Aducerile aminte ale domnului trebuie să fi fost cele mai colorate, căci mă strângea teribil de mână. În sfârşit ne grupăm să mergem la ambulanţă. Tatăl copilului ne urmează până la uşa rabatabilă, căci mai era de spus o glumă. Toată lumea râde. În astă vreme sunt azvârlită pe un pat îngust şi prinsă în chingi. Domnul, tatăl copilului, îmi doreşte călătorie sprâncenată, în timp ce doamna paramedic mă întreabă, dacă e aşa glumeţ, cum de îl las să locuiască separat. Îi spun că suntem divorţaţi şi-mi pare rău, căci închide uşa ambulanţei pe dată, aproape retezând ex-ului vârful nasului. Nu ştiu dacă în ambulanţă se fac măsuratori, dar din punct de vedere electrostatic, zgomotul e asurzitor.
– E timpul pentru EKG, decretează doamna şi se repede să-mi desfacă sutienul. Aoleu, e lesbiană, astea mă iubesc. Numai lesbienele se împiedică de sutien, restul îl ignoră. În timp ce-şi face de lucru cu electrozii pe ţâţele mele, domnul scapă din mâini paracetamolul care mi-ar fi luat durerea şi nu-şi revine nici când doamna îl avertizează că s-a ridicat mânerul de la pat şi o incomodează. Ca să-l scoată din transă îi propune să conduca el ambulanţa până la spital. Domnul refuză cuviincios, amintindu-i că era rândul dânsei, el îşi lăsase oricum permisul acasă. Doamna, enervată, începe să mă ia la întrebări şi mai mult smulge diagrama din imprimantă. Să-l ia dracul de EKG. Domnul ar avea mai multă nevoie de unul. Doamna pleacă la volan, trântind uşa şi-i spune să mă treacă de la marafeturile inimii la epigastrice, când o copleşeşte grija diagnosticului. Dă ordin să fiu mutată pe scaun, ca să nu-mi dea ochii peste cap vreun reflux esofagian. Domnul, tacticos, se aşează între mine şi oglinda din care eram supravegheată şi începe să-mi pună alte intrebari, în şoaptă. Doamna ia la rând toate gropile. Domnul mai adaugă de la el câte un ‘n’ sau un ‘l’ numelui meu. Toţi englezii îmi recită numele de câteva ori, minunându-se cât e de muzical, după care adaugă de la ei bemoli, diezi şi adieri de cheia sol.
Ajungem la spital. Doamna mă anunţă că va trebui să mă descurc pe picioarele mele, face bine la circulaţie şi obraji stafidiţi. Domnul agaţă un scaun cu rotile, pe care mă aşează împotriva dorinţei dumneaei. Pentru că a început să mă calce pe nervi şi-mi trage de urechi palpitaţiile, cu aerul ei masculin, atotştiutor ( mie care sunt bărbată în casă ) şi ca s-o scot din ritm, încep să fac pe-a mimoza. Mă gâdil cu genele pe pleoape, scap geanta din mână şi duc mâna la piept, mimând o respiraţie cu suspine. Domnul se dă de ceasul morţii să-mi deschida nasturii din jurul gâtului şi-mi ţine mâna pe frunte, să nu fac temperatură. M-ar mângâia puţin, dar amazoana nu ne scapă din priviri. Pare că a preluat ceva din tensiunea mea arterială, pe când încă simpatizam, obrajii abia se ţin să nu crape, anunţând o criză de fiere. Nu se lasă şi pune mâna pe fundul domnului, cu aer proprietoral. Domnul sare ca ars, trăgând şi poşeta mea după el. Aşa ne găseşte asistenta-şefă, care ne arată cartonaşul rosu şi ne trimite la triaj. La uşă, domnul îi face vânt doamnei, făcând loc doar scaunului cu rotile, în care miraculos mai exist. Nu dă drumul mânerelor nici când sora medicală se încruntă şi-i face semn din ochi să-şi ia rămas bun. Omul pretinde că datorita ameţelii am nevoie de ajutor constant. Amazoana reapare în scenă, agresându-ne pe toţi cu vocea ei ascuţită, anunţând că şi alte tinere speranţe, sărite de 80 de ani, aşteaptă pe fir. Domnul se lasă cu greu convins, îmi urează toate cele bune şi promite să mă caute la întoarcere. Când vine, doctoriţa preia ameţeala numai uitându-se la diagrama EKG. Este chemată o altă asistentă, care să producă una lizibilă. De data asta este o doamnă din religia care mai posedă virgine, chiar dacă nu pe lumea asta, deoarece cei mai mulţi nu mai apucă să le atingă. N-o interesează marca mea de sutien şi-mi povesteşte despre soţ, copii şi pilaful cu şofran. O seringă se bâţâie goală pe vena mea şi tensiunea se lasă de glume, plictisită. Nici ameţelile nu mai au chef de stat. Doctoriţei nu-i tremură mâna când îmi vâră un paracetamol pe sub nas.
– Parcă mă simt mai bine, bâgui încurcată.
Nu vreau decât să mă văd înapoi acasă, cu ameţelile mele cu tot. Nu mă lasă până nu vin rezultatele de laborator. E bine, că putea fi şi mai rău. Am deja o listă cu evaluări pentru lunile care vin. Şi nici cu preferinţele sexuale nu mai ştiu cum stau.
Dumnezeu bagă frica în mine. Cu confuzie cu tot.

paramedic

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s