Copil de ochi ( prăjit ), fără omletă

ochiuri

Bunică-mea zăcea într-o uşurare comatoasă, creierul inaugurase o ceaţă de bâlci şi tot felul de antigânduri fuseseră invitate la tăiat panglica. Panglica o tăiase şi doctorul, care zăcea în colţul albastru al camerei, tamponându-şi fruntea cu perplexitate, aş spune cubistă, dacă n-ar fi vorba de tata. Doctorul, un evreu ţinut ascuns sub numele de Palade Popescu, tocmai o scosese pe bunică-mea, e drept puţin zgâriată, din ghearele morţii, dar ce nu mai văzuse în viaţa lui, era un haidamac de nou-născut de peste 5 kilograme, care de foame şi ignorând orice maniere în expresie, din lumea în care tocmai dăduse buzna, îşi sugea degetul de la picioare.
O muscă îşi bâzâia îngrijorarea pe o pagină de calendar de perete. Era în 1940. Europa era o fasole la cazan, sleindu-se în bucătăria cazărmii.
Bunică-meu înţepenise în cadrul uşii, încercând să graveze pe memorie, atât timp cât lumina se reflecta prietenoasă, imagini de lăsat viitorului. Viitorul viitorului eram eu, sau nu eram, dar cu siguranţă nu m-am dat în lături să fiu.
Dezmeticit de oftaturile doctorului, bunică-meu nu ştiu a cui naştere fusese mai dificilă … a doctorului sau a nevesti-sii?
Moaşa deschise din nou uşa eficienţei şi zumzetul fericirii primi permis de liberă trecere. Doctorul se scutură de mătreaţa oboselii şi luând şi tată şi copil, îi mută în câmpul vizual al bunică-mii, care reîncepuse să privească şi să vada, în acelaşi timp.
– E băiat, Reta …
Bunică-meu se lăsă pe pat, luând-o în braţe, plângând şi el. Nu mai era nimic de zis. Sau …
– Aaaa … n-aş vrea să perturb liniştea cu o glumă, dar dacă alţi băietani plâng oo, al vostru plânge, simplu, o.
Grăbit să nu fie înţeles la timp, doctorul dădu ultimele instrucţiuni moaşei şi părăsi pe furiş odaia.
Când mi-am câştigat dreptul de a pune întrebări, tata avea deja o reputaţie de crai şi nu înţelegeam de ce lucra, încă asiduu, la palmares.
– Noi, ăştia cu un singur o muncim dublu. O simplă regulă a compensării.
– Aha. ( răspuns inutil )
Nu m-am înţeles întotdeauna cu tata. Aveam o influenţă prea mare unul asupra celuilalt şi autoconservarea eroda adânc. Când era nevoie de peticiri, suprimam cuvintele pe perioade mai lungi. În astfel de tranziţii mă mutam în gazdă. La categoria mea de vârstă, erau de obicei locuri numai cu băieţi. Chestie de noroc şi răzbunări planetare. De obicei doi. Aşa mi-am clădit o reputaţie. Căci aşa se manifesta cotidian iubirea de semeni. Ca să-ţi faci o reputaţie, e nevoie de mulţi proşti şi cât mai puţine informaţii.
Toţi trei aveam serviciu. Înafara orelor de program, beam vodcă, jucam poker, table sau IAMS ( o chestie cu zaruri ). Pe bani. Când rămâneam fără bani, că nu câştigam noi foarte mulţi, jucam pe boabe de fasole. De bine ce eram plătiţi, ajunseseră să încolţească. Nu deschideam aproape deloc televizorul.
De cîte ori lumea stătea cu gura căscată, mă simţeam în siguranţă. Atunci s-a petrecut cel mai interesant Revelion din viaţa mea. Nu prea găseam băieţi să mă invite la Revelion. Dacă rezistau până la Crăciun, Naşterea Domnului îi dădea peste cap. Unuia dintre băieţi fosta prietenă îi mai dădu o şansă, celuilalt fosta îi mai luă una. Într-o după amiază de tristeţe lamentabilă, am mai găsit una înecată la mal. Refăcusem oarecum formaţia de trei, de data asta două proaste şi-un fraier.
În fiecare oraş cineva organizează în noaptea de Revelion şi o discotecă caritabilă, unde încă se mai poate agăţa, pentru că în tradiţia popoarelor încă se mai perpetuează pupatul de la miezul nopţii. Acolo am ajuns noi, recomandaţi. Şi acolo s-a mai aşezat o pată pe existenţa mea. Toată noaptea am dansat pe cântecele la modă şi manele. Da, nu tu muzică clasică, nu tu jazz subţire, nici măcar rock sau vreun tango imaculat de la A la Z. Şontâc-şontâc am ajuns la punctul nevralgic al dizertaţiei: gusturile care nu se discută, dar se comentează. Sunt cărţi pe care nu le pot citi. Unele chiar înNobelate. În unele nu bate nicio inimă, nu simt respiraţia grea sau fierbinţeală pe obraz. Cărţi goale, descrieri reci de natură văzută prin binoclu. În altele, chinul respiraţiei e atât de pregnant încât mă omoară pe dinăuntru şi le închid speriată, cât încă mă tem de moarte. Când citesc, vorbesc cu oameni, nu laud lucruri. La fel şi în muzică, şi în pictură. Unele sunt doar exprimări căznite, în ideea de a ieşi în evidenţă, de a fi la modă, de a face o impresie cu orice preţ sau numai pentru bani. Sau numai pentru faimă. Nu mă tentează nimic din operele din care nu vine nimeni să mă ţină de mână. Şi atunci lăsaţi-mă în lumea mea cu oameni, nu cu perfecţiuni. Pe oameni doar bijuteriile sunt perfecte, iar alea sunt cumpărate, deci vandabile.
Mă întorc la dans. Pentru că nimeni altcineva nu ne-a invitat la dans, ne-am continuat paranghelia nestingheriţi până dimineaţă. Lumea s-a dat deoparte pentru noi, dar nimeni n-a părut să prefere dansul la bară al profesionistelor din cluburile de fiţe. Mărturisesc că nu mă pricep la dans, dar şampania e cel mai bun instructor, care suplineşte lipsurile elevului.
Tata mi-a acordat o perioadă de graţie de câteva săptămâni, să-mi tratez mahmureala cu responsabilităţi de contabilitate primară, după care m-a luat acasă. La primul program de nuntă m-a invitat reparatoriu la vals, reparatoriu, împotriva îmbunătăţirii reputaţiei, unde ne-am făcut amândoi de râs, în public şi cu nume de familie. Asta chiar că ne-a făcut fericiţi.
Tata era un mare ‘C’, iar eu, primul născut, mai sunt o oaie.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s