Înmormântări de cuvinte

dying-plant-optical-illusion

Bagatelizarea violului este una dintre cele mai abjecte manifestări ale fiinţei umane. Sexul nu a fost inventat de romani, daci, chinezi sau călugări tibetani, era prevăzut în manualul de folosinţă. Sexul oglindeşte libertatea şi înţelegerea ei într-o societate.

Oprise taxiul la buticul de cartier, să-şi ia nişte mere. Acum tăia parcul spre casă. Întotdeauna o speriase parcul, cu tufişurile parcă prăvălite, grele, din braţele copacilor bătrâni, de care primăria îşi aducea aminte o dată la 2-3 ani. Vara fusese darnică, aruncând din abundenţă flori şi culori pe buzele frunzelor. Era seară, încă devreme, lumina mai moţăia în fotoliu, fără să-şi dorească să vadă şi sfârşitul filmului, în timp ce întunericul mai lenevea la o cafea, înainte de a apăsa pe întrerupător. Îi veni în minte vânzătorul de la butic, un bărbat tânăr şi chipeş, care o privea mereu lung, dar nu-i ceruse nicio întâlnire. Era o afacere de familie, mai aveau două magazine pe aceeaşi stradă, dar el părea veşnic nemulţumit să ia parte. Apoi gândul îi zbură la maică-sa, doctoriţa de inimi, dar care lăsase pe a ei un strat de chiciură şi frigul le ţinea pe amândouă sănătoase, nu fericite, dar măcar sănătoase. Iarna dăduse peste ele când taică-său plecase în vizită la nişte prieteni din Canada şi nu se mai întorsese. Actele de divorţ au adus cu ele viruşi de gripă şi îngheţ. Uneori o surprindea pe maică-sa zâmbind mulţumită, când explica vreunei prietene că Leni nu are niciun iubit. Leni era frumoasă, era o fire veselă şi bărbaţii roiau în jurul ei. Lui Leni îi era frică. Frică că ar putea fi părăsită când încă mai iubea, frică că ar putea îmbătrâni ascultând blestemele acre ale maică-sii. Şi-apoi, inima nu-i tresărise niciodată. Oare taică-său era fericit? N-o căutase niciodată. Poate de frica nevesti-sii. Deşi o iubea pe maică-sa, trebuia să recunoasca că era incomodă, în viaţa tuturor. Nici cu pacienţii nu se lăsa atinsă de vreo gingăşie, îi domina milităreşte, dar îi ţinea în viaţă şi pentru asta i se ierta vulgaritatea lipsei de orice sentiment.
Nu apucă să se vadă în pielea maică-sii peste ani, când fu trasă de pe alee sub nişte tufe cuibărite în miros de iasomie. Până-şi găsi glasul să strige, o mână i se încleştă pe maxilar, prinzându-i în căuş aspru de mănuşă respiraţia. Bărbatul cu faţa complet acoperită îşi făcu intenţiile cunoscute, fără să ezite. Leni se zbătu, încercând să-l loveasca cu picioarele, ceea ce-l făcu pe străin să scrâşnească din dinţi. Lupta cu tot ce era în ea, dar bărbatul era bine făcut şi părea posedat de o febră drăcească. Ca s-o pedepsească, îi strânse una din pulpe în palmă, aproape tăindu-i respiraţia de durere. Lacrimile îi acoperiră ochii, care nu mai voiau să vadă. Îl ruga pe Dumnezeu s-o ia, s-o facă să dispară. Întunericul împinse lumina neceremonios, spre dormitor. Leni se lăsă trasă în noapte, abia având timp să ia cu ea mirosul străinului. Cunoştea mirosul acela, îi plăcuse odată. Stătu aşa, suspendată de stele, până începu să se plictisească de una singură.
„Doamne, vreau să merg înapoi.”
„E multă durere unde stai.”
„Vreau să mă răzbun!”
„De fapt n-ai plecat niciodată …”.
Când a deschis ochii, maică-sa o ţinea de mână. N-o simţise şi se urî pentru asta. Nu era ceva ce maică-sa făcea des sau cu uşurinţă, ar fi trebuit să-i simtă căldura. Acum era sigură că se va face bine. Dacă maică-sa era acolo, îi putea lăsa totul în grijă. E drept că nimeni nu-i mai putea aduce inocenţa înapoi, nici măcar nu-şi aducea aminte când o pierduse sau poate era o binecuvântare că îşi luase minţile de acolo. Totuşi mirosul acela … da, îşi aducea aminte mirosul acela …
– Leni, cum te simţi?
– Nu prea rău, mamă.
– Nu ştiu ce căutai prin parc, ţi-am spus de atâtea ori să ocoleşti locul acela, că e plin de tot felul de descreieraţi!
– Am luat nişte mere şi era încă devreme, am vrut să scurtez drumul … M-a violat, nu-i aşa?
– Da. Sunt trei martori. Poliţia aşteaptă la uşă să-ţi pună întrebări. Ai stat fără cunoştinţă două zile. O să te faci bine, o să am grijă să te faci bine. N-aş şti cine sunt fără tine, Leni, poate n-am ştiut să-ţi vorbesc, dar am fost la fel de rigidă şi în relaţia cu mine însămi. Te iubesc Leni, o să trecem peste asta.
Pentru prima oară, Leni privi îndeajuns de adânc, încât să vadă că pe maică-sa o zgâriase suferinţa pe faţă. Ochii îi evadaseră de după paravanele ochelarilor de circumstanţă. Da, ţinându-se de mână vor trece şi peste asta.
Poliţiştii, doi la număr, fuseseră calzi şi răbdători. Găsiseră la faţa locului trei martori, din care unul sunase la Salvare, alertând şi Poliţia. Agresorul dispăruse înainte de apariţia salvatorilor.
Mirosul acela. Asta era tot ce îşi mai aducea aminte. Cineva pe care îl întâlnise înainte şi apoi îi furase o felie din viaţă, o felie proaspătă, de la miez, din care nici ea nu apucase să guste. Oricine era, avea să-i picure otravă în sânge până îşi va dori singur moartea, aşa cum o făcuse şi ea.
Emil Penescu îşi lăsă mâinile să-i cadă pe claviatură. Încă păstrau tremurul acela, eliberator de stihii muzicale. Până la cei 46 de ani ai săi, compusese câteva lied-uri şi o simfonie, dar era apreciat mai mult ca profesor decât considerat vreun geniu muzical. Şi totuşi de data asta simţi că zămislise o minunăţie, doar din câteva sunete surde şi un balet al neîntelegerii. La început crezuse că erau doi tineri care făceau dragoste. Muzica începuse deja să-l ciupească de suflet, cu degete minione şi uşor nervoase. Apoi realiză că fata nu mişca, se temuse de moarte. Se apropiase încă puţin şi auzi icnete, sfârşind timid în palma bărbatului. Scoase telefonul să sune la Poliţie, dar rămăsese înţepenit, privind fata. Era foarte frumoasă. Simţi ejacularea alunecându-i pe picior şi scârbit de el însuşi, sună la Salvare. Muzica îi răsună în urechi, nepăsătoare, ca o nevastă veche, ca şi tapetul pereţilor din apartament. Nu avusese mare lucru de scris în declaraţie, când îl conduseseră la Poliţie, agresorul avusese faţa acoperită şi fugise înainte de a se dezmetici el. Un bărbat puternic, probabil mult mai tânăr decât el. Nu se putuse gândi la nimic altceva decât la muzica aceea care-i apăsa urechile şi-l cutremura în orgasme de piele, chiar şi acum, când o pusese pe hârtie. Avea să repare şi fata. Presimţea că de data asta îl vor cânta în toată lumea, va intra pe portativele celor mari şi va putea împărţi totul cu muza lui. O va cere de nevastă. Da. O va cere de nevastă.
Pavel Grecu era poet. De fapt era medic stomatolog, dar pasiunea lui fuseseră dintotdeauna poeziile. Ar fi vrut să scrie şi un roman, dar nu găsise încă nimic demn de capodopera sa. Prin parc trecuse întâmplător, căutând rime pentru nişte imnuri pe care se gândise să le închine naturii. Era singur de câţiva ani şi orice poezie de dragoste i se părea că-i efeminează demnitatea masculină. Strigase la ei, crezând că sunt doi exhibiţionişti, care încercau parcul pentru a-şi potoli poftele. Apoi văzu mâna bărbatului, astupând strigătele fetei şi îşi dădu seama că era prea multă linişte, doar nişte icnete mărunte, ca cele anesteziate pe scaunul de dentist. Apoi bărbatul o luase la fugă şi el dădu nas în nas cu alţi doi, cu telefoanele în mână, sunând după ajutor. La vederea fetei, frumoasă ca o zână shakesperiana, adormită pe un vis de iarbă, aproape ejaculă. Durerea din vintre îi răsucise minţile şi nici acum nu-şi aducea aminte ce declarase la Poliţie. Abia aşteptase să ajungă acasă. Acum, încălzit de ultimul pahar de vin, pusese punct romanului la care visase fără tragere de inimă. Era bun. Va atrage atenţia. Se mângâie între coapse, lăsând bucuria clipei să i se înmoaie pe picioare. Muza lui era una perfectă. Glorie şi amor.
Enrico Mandrozini, pe numele din buletin Enrico Masapiuc, era pictor. Privea perplex tabloul din faţa lui şi nu-şi credea ochilor. Fata schimbase totul. Era cea mai frumoasă făptură pe care o întâlnise în viaţa lui. Şi bărbatul avea o siluetă aproape perfectă, păcat de sufletul negru, demonic, ştrangulând naivitatea fetei. Crezuse că-i era iubit, era convins că înainte de a fugi, o sărutase cu adoraţie şi o acoperise grijuliu. Poate un adorator respins … Spusese tot ce văzuse la Poliţie, dar dacă cineva de acolo ar vedea tabloul, n-ar crede nicio vorbă. În culori găsise lumina. Se îndrăgostise de fată şi nu numai de aceea care rămăsese în mintea lui. Sărise de jumătatea vieţii, dar dacă-l voia, era al ei până la sfârşit. Simplul gând pofticios îl lăsă moale pe taburet, horcăind fericit.
Leni părăsi spitalul după ce împărţi, cu sufletul deschis, braţe de flori. Cei trei martori ai violului erau dintre cei mai nebuni. Pe lângă ei, maică-sa îi părea de încredere să-i fie oferit un post de educatoare. Toţi trei o ceruseră de nevastă şi-i închinaseră ceea ce numeau ‘capodoperele vieţii lor’. Le era muză. Chiar credeau că era?
Paloarea îi mâncase flămândă din obraji şi nu credea că mai rămăsese mare lucru nici din suflet. Ieşise din spital mult mai uşoara şi nu pentru că pierduse câteva kilograme şi sigiliul copilăriei. Maică-sa avusese o urgenţă de ultim moment şi rugase un coleg s-o ducă acasă.
– Vreţi să opriţi la buticul din colţ? Aş vrea să iau nişte mere.
Încerca să-şi aducă aminte …
Bărbatul tresări când o văzu, cuprins de friguri, numai de el ştiute. Leni îl privi cu speranţă, ca pe o clipă de normalitate. Mâinile li se atinseră când plăti şi atunci o strânse de nări mirosul. Mirosul acela. Îşi încleştă dinţii, aproape strivindu-i, ca să nu lase niciun sunet să se piardă. Pielea o strângea de cât se încordase. Reuşi să iasă din magazin zâmbind.
Ajunsă acasă îşi curăţă calmă un măr, se aşeză la masă şi-l mâncă, lăsându-şi gândurile să se joace pe îndelete. Sună la Poliţie.
Victor fu condamnat la închisoare, pedeapsa maximă. Recunoscuse tot. Plânsese în sala de judecată. O implorase să-l ierte. El însuşi ceruse să fie închis, era un monstru, distrusese viaţa ei, a lui şi a părinţilor.
Leni stătuse acolo ca o stană de piatră, lacrimile lui fuseseră de ajuns pentru început. După un an îi scrise o notă în care îi promitea să se roage, poate va învăţa să-l ierte. În anii care au urmat şi-au trimis multe scrisori. Victor trăia doar pentru scrisorile ei. Când l-a vizitat la închisoare a fost şocată de cât de mult îl îmbătrânise dorul de ea. Nu credea s-o mai iubească cineva vreodată aşa. Avea să ierte şi să iubeasca sau avea să se răzbune pe amândoi?
La proces, avocatul apărării scosese în evidenţă faptul că cei trei martori, împreună, ar fi putut să împiedice asaltul, pentru că, evident, Victor trecuse printr-o clipă de nebunie, orbit de pasiunea pentru o fată excepţional de frumoasă. Cei trei bărbaţi fuseseră obligaţi să admită că se pierduseră cu firea şi se declarară, la rândul lor, vinovaţi moral.
Emil Penescu ajunsese să fie recunoscut de cei mai mari dirijori ai lumii. Pavel Grecu fusese premiat de Academie şi era citit pe toate meridianele. Renunţase la stomatologie şi toată lumea aştepta să-l vadă ecranizat. Enrico Mandrozini era expus la New York, Paris şi Tokyo. Criticii se îndrăgostiseră de fata-înger. Toţi trei trecuseră pe numele lui Leni parte din succesul material. Ea avea să le rămână veşnic muză.
S-au căsătorit când Victor a ieşit din închisoare. Poate că asta era adevărata răzbunare, gândise Leni. În primii ani de căsnicie, Victor se autoflagelă cu biciul vinovăţiei, Leni îl ajută să înţeleagă ce nu putea să uite. Bătrâneţile i-au îngenunchiat, ţinându-se de mână. N-a existat poveste ca a lor.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s