Simbioză

licheni_pe_creanga_2

Nu mă lasă să mor de singurătate lichenii,
mi se vâră pe sub piele, la hachiţele vremii,
mă închid în scorburi, dar suflete hoaţe
se preling în sevă, să mă strângă în braţe.
Eu mă zidesc în tăcere, o statuie rece,
ei sărută silabe şi au hohotul dulce,
când tristeţi mă apasă, în toamne deşarte,
mă gâdilă-n delir, scuip frunzele departe,
să ducă veşti despre mine pădurii, ce poartă
grija chinului meu, pecetluit de soartă.
Mă păzesc lichenii, ca nişte santinele,
de viforul ce-mi strânge trunchiul în inele
de fier, cătuşe pe limba de ninsori,
când beau prea multă ploaie, mă ţin de subţiori,
doar vremii n-au ce-i face, mi-e pururea nevastă,
şi-a tatuat pe miez însemnul de năpastă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s