Simbioză

licheni_pe_creanga_2

Nu mă lasă să mor de singurătate lichenii,
mi se vâră pe sub piele, la hachiţele vremii,
mă închid în scorburi, dar suflete hoaţe
se preling în sevă, să mă strângă în braţe.
Eu mă zidesc în tăcere, o statuie rece,
ei sărută silabe şi au hohotul dulce,
când tristeţi mă apasă, în toamne deşarte,
mă gâdilă-n delir, scuip frunzele departe,
să ducă veşti despre mine pădurii, ce poartă
grija chinului meu, pecetluit de soartă.
Mă păzesc lichenii, ca nişte santinele,
de viforul ce-mi strânge trunchiul în inele
de fier, cătuşe pe limba de ninsori,
când beau prea multă ploaie, mă ţin de subţiori,
doar vremii n-au ce-i face, mi-e pururea nevastă,
şi-a tatuat pe miez însemnul de năpastă.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s