Capcanele nopţii

hidalgo_196

Pe deal se opreşte
şi umbra-i coboară
din şa ca să guste
din tăcerea uşoară,
privirea tulbure
îl poartă ceţoasă
spre nori şi le bea
din seva lăptoasă,
calul îl trage de frâu,
flămând îl grăbeşte spre casă,
călăreţul luptă să fure gustul
şi vălul pe ochi, ca de mireasă.
O iau anevoie la vale,
nici gândul nu teme ispită,
doar tainele nopţii îngână
o chemare ca de iubită.
Râul duce nelinişti la mal,
bărbatul n-are timp să ascundă
nerăbdarea de-a fi în ziua de mâine,
calul în valuri adânc îi cufundă.
Călăreţul trage de grabă-napoi,
dar calul se-ntoarce-n răsplata
timpului, ce l-a biciuit nemilos
şi-acum i-a luat judecata.
Mătasea dulce îi îmbrăţişează
în vâltoarea ce le spală sudoarea
de pe suflet, de pe trupuri goale,
în van se mai zbate pudoarea.
Din rărunchi se ridică în gând
o emoţie, poate o fericire,
stelele clipesc fremătând
din prezent ultima amintire.
Lumini le coboară din ochi,
diamante pe drumul spre casă,
pentru cal şi călăreţ un şuvoi
de adio în noaptea frumoasă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s