Eu vin la nunta ta, tu vii?

brides

Stăteam în faţa restaurantului şi-mi aranjam ciorapii cu dungă. Purtam o rochie roşie, de mătase naturală, cu pliseuri minimale, asortată unei voalete cu picouri şi escarpeni în nuanţe nehotărâte de roşu şi roz, iar la subraţ strângeam, cu emoţie, un plic în aceleaşi culori.
Iubi plimba una mai tânară prin parcuri şi mă anunţase de dimineaţă că după borşul de ştevie, de ieri, avea chef de pizza şi socată, savurate pe genunchi. Dragul de el, căuta tinereţea în buzunarul de la piept. Era oarecum mulţumitor că măcar nu slăbise din cauza unor probleme la serviciu.
La începutul săptămânii mă întâlnisem, întâmplător, cu o prietenă din tinereţe, care, încă năucită de fericire, mă invita la propria-i nuntă. Şi iată-mă în faţa restaurantului, elegantă şi părăsită în eleganţa mea, gata să felicit o rochie albă, pe care nu prea mai aveam şanse s-o port vreodată. Am prins o mare ciudă pe rochiile astea albe, dantelate, de câte ori le prind, scap paharul de vin din mână.
Îmi verticalizai şira spinării, făcând rost de ceva mândrie de ultim moment şi lovindu-mi cu palma crupa fină, mă îndreptai spre intrarea restaurantului. Întarziasem, aşa că nu mă întâmpină nimeni, pupăturile după ureche nu mai erau la modă. Înăuntru, zumzăiala era plăcută, mă aşezai la o masă, la timp pentru a mă dedica aperitivelor. Îmi era foame. Roşii umplute cu salată de vinete, cremă de telemea pe corăbioare de castraveţi, rondele de ardei gras stropite cu brânză topită şi pesmet. Nimic pretenţios, simplu şi delicios. Cu paharul de vin în mână şi privirea rotită spre masa mirilor am îngheţat. Nu cunoşteam mireasa. Ca un hoţ, mi-am tras paşii înapoi spre intrare, prinzând de braţ, într-un gest disperat, primul chelner ce mi-a ieşit în cale:
– Restaurantul ăsta încă se mai numeşte ‘Spaima soacrei’?
– Cât aţi băut doamnă?
– Nu prea mult, nu fi obraznic … Am fost invitată la o nuntă şi au schimbat mireasa …
– Deja?
– A fost un şoc şi pentru mine … Unde o fi aia care m-a invitat?
– Mai este o nuntă în salonul din dreapta şi …
N-am mai aşteptat să termine, m-am grăbit să ajung înainte de divorţ. M-am oprit însă la intrare, circumspectă, căutând din priviri fericita pereche, ca să evit o altă greşeală. De la o masă, o bunicuţă îmi făcu semn cu mâna să mă apropii şi să iau loc:
– Stai jos, drăguţă. Au furat mireasa şi Victor a plecat să o caute. Nu ştiu nici acum unde a găsit-o de prima dată … Ia şi mănâncă ceva … bani aruncaţi în câini, dacă mă întrebi pe mine … Caviar şi scofeturi franţuzeşti … noroc că mi-a spus noră-mea dinainte meniul şi mi-am pus nişte cârnaţi în geantă. Vrei să guşti?
Am refuzat pe motiv de talie îngroşată şi încercând să mă orientez cam pe unde mă adusese norocul:
– Dumneavoastră sunteţi …?
– Bunica cu Alzheimer, cealaltă stă la masa naşilor, că încă îşi mai aduce aminte unde i-a pus. Cine-o fi copila asta în alb? Îmi aduce aminte de verişoara Aglăiţa, când s-a îmbrăcat în cearceafuri, s-o sperie pe mă-sa mare, coana Eufemiţa.
Am îngheţat. Asta chiar că era verişoara Aglăiţa … M-am scuzat că am nevoie de nişte pudră pe nas şi fără să mă mai şterg la gură am părăsit petrecerea. Trecând pragul am nimerit iar în braţele ospătarului buclucaş:
– Ai profitat cu neruşinare de inocenţa mea de circumstanţă, măgarule şi m-ai combinat cu încă o necunoscută!
– Doamnă, vă rog să nu mai beţi dacă conduceţi. Eu am încercat să vă spun că mai e o nuntă şi în spate, dar n-aţi mai avut răbdare să ascultaţi …
Neştiind ce altceva să fac, am luat unul din paharele de pe tava, pe care cu măiestrie mi-o purta pe sub nas şi l-am dat pe gât, i-am făcut din ochi şi am păşit pragul uşii care rămăsese deschisă.
Acolo erau numai mirese. Nimerisem la bucătarie şi toată lumea era albă la înfăţişare. Idiotul avea dreptate, băusem peste program. Bucătarul, exasperat, i-a făcut semn unui copil de tăiat ceapa să mă ducă la baie, arătam de parcă aveam nevoie. Ca să evit să mai atrag atenţia, mi-am pudrat cu îndârjire nasul, înainte de ultima încercare şi cea mai grea. Idiotul mă aştepta la uşă şi m-a condus, personal, la ultima nuntă a zilei. Nu ştiţi cât de mare mi-a fost bucuria când am recunoscut mireasa …
Din păcate, stomacul s-a ridicat şi el la înălţimea momentului şi a deşertat toată emoţia acumulată pe tivul rochiei de mireasă. Cred că există un blestem al rochiilor de mireasă, mă gândesc că dacă o fi vreodată cazul să port una, s-o aleg să fie roşie, ca să nu se teamă de petele de băutură.

red babydoll

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s